Cultură

Vânătoarea şi pescuitul au fost, alături de preocupările pentru culegerea a ceea ce mai oferea natura, două activităţi primordiale ale omenirii. Două activităţi pe care nu greşim deloc definindu-le ancestrale, prin raportare la începuturile acestora, şi tradiţionale, pentru generaţiile actuale de vânători şi pescari undiţari. Susţinerile contrare nu merită nici o atenţie.
Fiind activităţi dintre cele mai vechi ale omului, încă dinainte de a deveni cultivator de plante şi crescător de animale, a fost firesc ca primele semne ale culturalizării sale, regăsite pe pereţii peşterilor în care se adăpostea, să fie inspirate din preocupările de care depindea însăşi supravieţuirea sa.
În timp, omenirea a evoluat, iar omul a devenit din ce în ce mai puţin dependent de vânătoare şi pescuit. Cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, alte două activităţi fundamentale ale acestuia, au stimulat dezvoltarea altor şi altor activităţi conexe, în sprijinul şi completarea celor dintâi. Iar bunăstarea şi lipsa de grijă din momentele sale favorabile l-au determinat să se exprime artistic, la nivelul posibilităţilor de la etapa respectivă. Istoria culturii sale se împleteşte aşadar, de-a lungul evoluţiei omenirii, cu însăşi istoria preocupărilor sale fundamentale.
Se pretinde acum că vânătoarea şi pescuitul reprezintă, alături de religie şi război, tema cea mai reprezentată în artă, de la origini până în zilele noastre. Aceasta fiindcă bogăţia artistică care însoţeşte termenii de vânătoare şi pescuit creează un fenomen cultural de prim rang.

Grotele Lascaux, vechi de 18 mii de ani, reprezintă explicit animalele vânate şi armele folosite, precum şi reprezentarea misterioasă a siluetei unui vânător care încearcă să vâneze cu lancea un bizon. Grota din Vieja (Alpera – Spania) adăposteşte prima reprezentare cunoscută a unui câine de vânătoare. Antichitatea este marcată de sculpturile dedicate zeiţelor vânătorii Artemis şi Diana. Tema vânătorii la mistreţ, adevărată dovadă de abilitate şi curaj, este, şi ea, foarte frecvent reprezentată în mozaicurile antice. Evul Mediu anunţă intrarea vânătorii în literatură şi, de asemenea, în arta gravurii. Cartea de vânătoare a lui Gaston Phébus (1389) fiind vestită prin miniaturile şi textele sale. Renaşterea, prin pasiunea pe care o cultivă pentru Antichitate şi pentru spiritul de libertate, reconfirmă locul major al vânătorii şi pescuitului în universal artistic. Gravurile, apoi tapiseriile cu subiect cinegetic, sunt şi ele foarte răspândite în secolul XVI. Legătura care există între lumea sălbatică şi civilizaţie este, în continuare, foarte strânsă. Este suficient să amintim câteva nume, precum Uccello, Rubens şi Delacroix, pentru a înţelege importanţa majoră pe care umanitatea a consacrat-o vânătorii şi pescuitului, dedicându-le tot ce era mai bun din inteligenţa şi emoţia sa.
Încă de pe atunci noţiunile de vânătoare şi pescuit au căpătat valenţe noi, culturale, ceea ce înseamnă mult mai mult decât simpla plăcere de care ar putea fi acuzaţi, uneori, vânătorii şi pescarii undiţari.
Vânătoarea şi pescuitul reprezintă până la urmă cultură şi tradiţie, punte peste veacuri a unor preocupări alese, care adună la un loc oameni cu înclinaţii spre natură, artă şi cultură.