Vânătoare în România

Coperta

Introducere

În România, vânătoarea este percepută, de peste 50 de ani, ca o activitate raţională, desfăşurată în scopul menţinerii, cu arma de vânătoare, a echilibrului în natură. Mai exact spus, în scopul menţinerii echilibrului dintre speciile de vânat prădător şi cele de vânat plantivor, şi dintre speciile de vânat în general şi mediul acestora, abiotic şi biotic, de viaţă.

Această concepţie s-a impus întrucât echilibrul actual din natură nu mai este un echilibru natural în adevăratul sens al cuvântului, ci un echilibru menţinut într-o stare de relativă stabilitate prin intervenţia înţeleaptă, motivată ecologic şi economic, a factorului VÂNĂTOR.

Aşadar, vânătoarea este o activitate conştientă, prin care se exploatează durabil o resursă naturală regenerabilă. Este percepută astfel de managerii în materie, care urmăresc permanent evoluţia populaţiilor de vânat din punct de vedere cantitativ şi calitativ, şi care stabilesc, prin metode şi mijloace cu pretenţii ştiinţifice, cotele anuale de vânare, diferenţiate pentru multe specii de vânat sedentar pe sexe, pe clase de vârstă şi pe categorii de calitate. Ei merg cu logica mai departe, urmărind menţinerea în permanenţă a unor efective optime de vânat, de asemenea corect structurate, aşa încât să se beneficieze de cote de vânare cât mai mari, în condiţiile unor prejudicii cât mai mici produse de vânat mediului agricol şi/sau forestier de viaţă.

Pentru adevăraţii vânători, vânătoarea a fost şi este însă cu totul altceva. Este în primul rând o chemare lăuntrică, străveche, pe care o resimt în mod irezistibil faţă de vânat şi de natură. În şi mai mulţi dintre semenii noştri nevânători, această chemare sălăşluieşte latent, ca să izbucnească surprinzător, atunci când se aşteaptă şi ne aşteptăm mai puţin. Un lucru este însă de netăgăduit: vânătoarea se practică, în general, din pasiune. O pasiune care incumbă de obicei timp şi bani. Oricât de pasionaţi ar fi vânătorii şi oricât i-ar costa obiectul pasiunii lor, ei rămân totuşi conştienţi de ceea ce fac, în limitele cotelor de vânare prestabilite anual, aşa încât perenitatea vânătorii să nu fie pusă în pericol. De aceea, pentru foarte mulţi dintre vânători este cu mult mai important ce anume şi cum anume vânează, decât cât vânează. Adevărata satisfacţie vânătorească vine, pentru aceştia, de la modul sportiv şi elegant în care dobândesc vânatul, nicidecum de la mărimea tabloului de vânătoare sau, după caz, de la punctajul trofeului vânatului dobândit. Sunt şi acestea mulţumiri pentru ei, dar secundare. Cum sunt de altfel şi rezultatele economice ale activităţii desfăşurate benevol.

Pentru istorici şi pentru oameni de cultură, vânătoarea mai înseamnă trecut, tradiţie şi civilizaţie. O tradiţie care lasă în urmă milenii de experienţă cumpătată. De la omul culegător şi vânător preistoric până în zilele noastre, evoluţia activităţii de vânătoare s-a împletit strâns cu evoluţia societăţii umane, trasând urme de o inestimabilă valoare în cultura universală şi cultura în domeniul cinegetic.

Influenţa şi rolul pozitiv al vânătorii rezultă din nenumărate date arheologice, desene rupestre şi înscrisuri antice, scrieri medievale şi tratate moderne de cinegetică. Grăitoare sunt şi numeroasele basoreliefuri şi sculpturi străvechi, statuetele, statuile şi sculpturile mai recente, tablourile şi fotografiile epocii moderne şi multe alte asemenea opere de artă, având ca motivaţie vânatul şi vânătoarea. Folclorul şi toponimia constituie şi ele dovezi certe, ca de altfel şi nenumăratele şi nemuritoarele opere scrise şi/sau interpretate. Toate vin să argumenteze susţinerea conform căreia vânatul şi vânătoarea au constituit un nesecat izvor de inspiraţie pentru artişti şi au influenţat covârşitor, de-a lungul timpului, evoluţia societăţii umane, care, la rândul ei, le-a influenţat în aproape aceeaşi măsură.

Pentru protecţioniştii naturii şi chiar pentru tinerii “verzi”, care au categoric mult mai puţini ani de activitate în materie de protecţia naturii, vânătorii sunt încă exemple demne de urmat. Pragmatici fiind, vânătorii şi-au impus singuri oprelişti în practicarea vânătorii, limite clare în timp şi spaţiu, aşa încât să nu pericliteze, în nici un fel, durabilitatea activităţii. Au fost, de asemenea, primii care au sesizat şi au luat poziţie împotriva deteriorării habitatelor vânatului, înţelegând înaintea tuturor că protecţia vânatului, fără o protecţie corespunzătoare a habitatelor, rămâne o simplă utopie. Aşa cum utopică rămâne şi teoria protecţiei totale a unor specii de vânat sau a vânatului în anumite arii protejate, fără o motivaţie convingătoare a interesului pentru o astfel de protecţie.

Având aceeaşi dragoste comună “natura”, care include şi vânatul, protecţioniştii, tinerii “verzi” şi vânătorii au, în genere, aceleaşi interese. Numai că unii au, aşa cum am precizat deja, spirit pragmatic şi milenii de experienţă în urmă, pe când ceilalţi sunt “juniori” în activitate şi susţin încă teorii iluzorii, lipsite adeseori de interesul material concret în acest sens.

Trecând peste unele “neînţelegeri” inerente, fiecare dintre părţi monitorizează influenţa civilizaţiei asupra echilibrului în natură şi fiecare încearcă să intervină în favoarea celui din urmă, pentru a o favoriza pe cea dintâi. Deşi acţionează separat, dar în acelaşi sens, împreună vor trebui să-şi asume, de acum înainte, responsabilitatea pentru ceea ce vor lăsa moştenire generaţiilor viitoare.

De acţionat efectiv cu arma, pentru menţinerea echilibrului dintre vânat şi mediu, vor acţiona însă doar vânătorii. Nici pentru sportivi, vânătoarea nu reprezintă un simplu sport, deşi implică efort fizic, uneori până la adânci bătrâneţi, şi spirit fair-play. Această activitate nu se poate confunda nici cu disciplina tirului, deoarece are cu totul şi cu totul altă motivaţie, practicându-se în condiţii cu mult mai puţin previzibile decât în poligon. Vânătoarea presupune cunoştinţe multiple despre natură, despre vânat şi despre tehnica vânătorii, raţiune şi inspiraţie, înzestrare fizică şi pasiune, autoeducare şi autocontrol, talent şi experienţă, dar şi trăiri sufleteşti aparte, care motivează efortul fizic depus şi refugierea temporară din tumultul vieţii cotidiene.

Pentru veterinari, similar confraţilor din Uniunea Europeană, vânătoarea constituie doar o activitate utilă societăţii, definită neinspirat “ucidere a animalelor sălbatice”, prin care se introduc în circuitul economic anumite produse animaliere (carne, blănuri, coarne etc.). Definiţia dată de aceştia vânătorii este însă simplistă şi supărătoare, deoarece vânătorii nu ucid vânatul, ci, aşa după cum s-a arătat, îl vânează de regulă selectiv. Deşi noţiunile sunt oarecum similare, ele nu se pot totuşi confunda fără riscul căderii în ignoranţă. Un risc pe care veterinarii contemporani şi l-au asumat, determinând nenumărate proteste la nivelul organismelor naţionale şi internaţionale în domeniu.

Percepţiile referitoare la vânătoare sunt aşadar diferite, influenţate fiind covârşitor de profesiunea celor preocupaţi, într-un anume fel, de activitate. Aceste percepţii sunt însă generatoare de imagine în societate. De aceea, vânătorii moderni, conştienţi de riscul actual al perceperii greşite a activităţii practicate de ei cu bună credinţă, susţin, pentru publicul larg, adevărul de necontestat conform căruia desfăşoară, din pasiune şi pe cheltuială proprie, o activitate utilă echilibrului în natură şi societăţii. Dacă nu ar face-o ei, societatea ar fi nevoită să angajeze profesionişti în acest scop, pe cheltuială publică. Altfel ce s-ar întâmpla cu populaţiile de urşi şi de mistreţi scăpate de sub control? Dar cu cele de lupi, vulpi, jderi, dihori şi ulii porumbari, precum şi cu populaţiile altor specii care pot decima vânatul plantivor şi pot căuta ulterior resurse alternative de hrană prin gospodăriile sătenilor? Aceasta fără a ne mai gândi la populaţiile de vânat plantivor, care, înmulţindu-se haotic, ar putea deveni, la rândul lor, extrem de păgubitoare pentru agricultură şi silvicultură.

Iată doar câteva motive pentru care vânătoarea contemporană, aşa cum a fost succint prezentată, se impune a fi redefinită concis ca fiind un hobby al vânătorilor, util în egală măsură echilibrului în natură şi societăţii umane.

N. Şelaru

Administrarea și gestionarea fondului cinegetic

În decursul istoriei cinegetice, principiile care au stat la baza administrării faunei sălbatice de interes vânătoresc, au suferit modificări esenţiale.

Mai întâi, vânatul a fost considerat “res nullius”, fiecare vânător dobândindu-l oriunde şi oricând, după necesităţi şi posibilităţi. Se considera, pe bună dreptate, că vânatul, mai ales cel migrator, nu putea aparţine nici unui proprietar de teren. Nici măcar în privinţa vânatului sedentar nu s-au putut emite astfel de pretenţii, avându-se în vedere că şi acesta se deplasa, fără oprelişti, de pe o proprietate pe alta.

Cu timpul, proprietarii marilor latifundii agricole şi forestiere şi-au extins pretenţiile şi asupra vânatului aflat temporar pe suprafeţele ce le aparţineau, acceptând sau nu, după cum considerau de cuviinţă, pentru toate speciile de vânat sau numai pentru unele dintre acestea, practicarea vânătorii de către alţi vânători.

Acest principiu, care s-a impus în marea majoritate a ţărilor de pe bătrânul continent, a fost legiferat şi în România interbelică. Vânatul aparţinea în totalitate, atât cel sedentar cât şi cel migrator, proprietarului pe terenul căruia se găsea temporar. Cu singurul amendament că proprietarul, dacă nu era vânător – membru al Uniunii Generale a Vânătorilor din România – nu putea practica vânătoarea, fiind nevoit să arendeze acest drept celor care aveau această calitate şi, implicit, permisul de vânătoare necesar. În situaţia proprietăţilor mai mici de 100 ha, contractul nu se încheia direct cu proprietarii, ci cu primăria, arenda transmiţându-se bugetului local pentru a fi utilizată în lucrări de interes comunitar.

După 1947, o dată cu promulgarea unei noi legi în materie de vânătoare, adaptată noii organizări socio-economice a României, principiul s-a modificat. Vânatul a intrat, fără excepţie, în proprietatea statului, deţinătorii de terenuri pierzându-şi orice drept asupra acestuia.

Conform conţinutului reglementărilor ce au urmat, fondul cinegetic al României a fost împărţit în unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare. Administrarea acestora s-a asigurat exclusiv prin intermediul ministerului în atribuţiile căruia a intrat activitatea de silvicultură. Gospodărirea efectivă a fondurilor de vânătoare a fost însă încredinţată, pe bază de contract, asociaţiilor vânătoreşti, dar numai pe circa 2/3 din suprafaţa cinegetică a ţării. Ministerul responsabil de activitatea de silvicultură şi-a oprit în gospodărire directă, după modelul preluat din răsărit, cele mai reprezentative fonduri de vânătoare, denumite Gospodării Vânătoreşti Speciale (G.V.S.). Acestea totalizau restul de aproape 1/3 din suprafaţa cinegetică a ţării.

Aşa era organizată activitatea vânătorească şi în decembrie 1989, cu o pondere puţin mai ridicată a fondurilor gospodărite special (37%), în dauna suprafeţei date în folosinţă asociaţiilor vânătoreşti afiliate A.G.V.P.S. din România (63%).

Transformările socio-economice petrecute în ţara noastră după această dată, ca şi necesitatea alinierii legislaţiei române la noile reglementări internaţionale în materie, au impus modificarea conţinutului Legii economiei vânatului.

Noua lege, intitulată Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, nr. 103 din 27 sept. 1996, a intrat în vigoare începând cu data de 26 oct. 1996. Ea a fost, în principal, rezultatul intervenţiilor şi insistenţelor conducerii A.G.V.P.S. din România la nivelul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi de vânătoare. Forţaţi de împrejurări şi de scăderea aparent nejustificată a efectivelor unor specii importante de vânat, care a urmat evenimentelor din decembrie 1989, s-au aliniat la această iniţiativă şi reprezentanţii Regiei Naţionale a Pădurilor.

Conform prevederilor acestei legi au fost statuate, cu caracter de principii, următoarele:

  • Fondul cinegetic naţional – cuprinzând vânatul, care a fost şi a rămas bun public, şi biotopul acestuia, a cărui componentă terenul, poate fi bun public sau privat – a fost împărţit în unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare, cu suprafeţe de minimum 5.000 ha la câmpie, 7.500 ha la deal şi 10.000 ha la munte, ceea ce a asigurat, în continuare, o stabilitate relativă vânatului şi premizele unei culturi cinegetice eficiente;
  • Vânatul, principala componentă a fondului cinegetic naţional, a rămas pe mai departe bun public, ceea ce l-a scos de sub riscul capriciilor proprietarilor de teren agricol şi silvic; aceştia au fost totuşi recompensaţi cu 81% din valoarea tarifului de gestionare al fondului de vânătoare pentru faptul că admit vânatul şi practicarea vânătorii pe suprafeţele de teren ce le aparţin;
  • Ministerul în atribuţiile căruia a intrat responsabilitatea administrării fondului forestier şi fondului cinegetic naţional răspundea de strategia în domeniu, de reglementarea activităţii, de verificarea aplicării actelor normative în materie şi de respectarea prevederilor contractelor de arendă; de asemenea, răspundea de urmărirea evoluţiei efectivelor de vânat şi de aprobarea centralizată a cotelor anuale de recoltă;
  • Contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare se puteau încheia pe minimum 10 ani, de către autoritatea publică centrală de resort cu asociaţiile vânătoreşti şi cu Regia Naţională a Pădurilor, ultimele având obligaţia contractuală de a conserva efectivele de vânat la un anumit nivel şi într-o anumită structură, stabilite de această autoritate prin institute de cercetare ca fiind optime pentru biotop;
  • Vânătorii, români sau străini, puteau gestiona fonduri de vânătoare numai dacă erau organizaţi în asociaţii vânătoreşti şi numai dacă erau calificaţi în acest sens, printr-un examen de vânător, susţinut în faţa unei comisii naţionale, după minimum un an de pregătire teoretică şi practică în materie;
  • Numărul vânătorilor era limitat în funcţie de suprafaţa fondului cinegetic, iar dobândirea calităţii de vânător se făcea strict în limita numărului de locuri disponibile din cadrul fiecărei organizaţii vânătoreşti; cifra de 60.000 de vânători corespundea în prezent suprafeţei şi potenţialului cinegetic al fondurilor de vânătoare preluate în gestionare de asociaţiile vânătoreşti;
  • Vânătoarea se practica numai de vânători, în principal în scopul menţinerii echilibrului agro-silvo-cinegetic, precum şi pentru conservarea vigurozităţii şi calităţii vânatului; în secundar, vânătoarea se practica şi în scop social, iar în subsidiar şi pentru rezultatele materiale ce decurgeau din aceasta. Legea elaborată în baza principiilor prezentate concis mai sus a fost pusă, în acelaşi timp, în acord cu prevederile Convenţiilor internaţionale în materie, motiv pentru care avea un pronunţat caracter protecţionist şi asigura un cadru eficient şi democratic de coordonare a activităţii cinegetice.

Numai că, din interese politice de moment şi din interese economice cu grijă ascunse, s-a dorit şi a fost influenţată înlocuirea legii, cu una categoric inferioară acesteia. Ne referim la Legea nr. 407/2006, a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic, modificată şi completată aproape imediat prin Legea nr. 197/2007 şi Legea nr. 215/2008, în scopul de a deveni cât de cât acceptabilă şi aplicabilă.

Legea nr. 407/2006, modificată şi completată, reprezintă în fapt o compilaţie a Legii nr. 103/1996, adaptată neinspirat şi interesat perioadei de tranzacţie pe care o parcurgem. Principiile administrării şi gestionării faunei de interes cinegetic s-au păstrat însă, ca şi suprafaţa mare a fondurilor de vânătoare, ceea ce a favorizat o gestionare în continuare durabilă a acestei faune.

Intenţiile de modificare şi completare sau de înlocuire a legii, manifestate în continuare, maladiv, de reprezentanţii instalaţi politic ai autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, pot pune, în viitor, în real pericol gestionarea durabilă despre care am făcut vorbire şi perenitatea vânătorii în România.

N. Șelaru

Diversitatea habitatelor şi faunei de interes vânătoresc

România este situată geografic în plină zonă temperată şi este străbătută central de paralela 45 şi de arcul Carpaţilor, orientat de la nord la sud în prima jumătate şi de la est la vest în cea de-a doua. Datorită aşezării geografice şi existenţei arcului carpatic, care funcţionează ca un uriaş dispecer al maselor de aer, teritoriul ţării primeşte influenţa blândă a climei Oceanului Atlantic la nord de munţi, influenţa climatului excesiv continental la est şi sud-est de aceştia şi influenţa climatului mediteranean în sud-vestul ţării.

Toate aceste influenţe climatice, care se întrepătrund prin trecători şi peste crestele munţilor, grefate pe relieful extrem de eterogen, dispus în trepte din ce în ce mai joase dinspre centrul spre nordul, sudul şi estul ţării, au determinat existenţa unei multitudini de microclimate, cu asociaţii vegetale şi animale dintre cele mai variate, caracteristice zonelor de munte, de deal, de podiş, de câmpie, de luncă şi de deltă. Este o primă explicaţie a marii biodiversităţi vegetale şi animale care se întâlneşte în România.

O a doua explicaţie a conservării acestei biodiversităţi în România, comparativ cu situaţia din multe alte ţări europene, o constituie densitatea mai mică a populaţiei umane şi exploatarea mai puţin intensivă a solului destinat producţiei agricole şi forestiere. Din acest motiv, deteriorarea habitatelor naturale s-a produs mai lent şi în mai mică măsură decât în ţările cu populaţie mai densă şi cu standarde de viaţă mai ridicate.

În sfârşit, o a treia explicaţie a perpetuării marii biodiversităţi în România o constituie înţelepciunea înaintaşilor noştri, care au înţeles să exploateze în mod durabil resursa naturală regenerabilă, denumită generic vânat, cu gândul la ziua de mâine şi la generaţiile viitoare.

În acest context trebuie judecată situaţia de excepţie a efectivelor şi a calităţii populaţiilor de vânat din România, care includ, şi în prezent, specii de interes vânătoresc ameninţate cu dispariţia în multe ţări din Europa. Fără nici un fel de exagerare se poate afirma că România a rămas, alături de alte câteva state est-europene, rezervaţia de mari prădători, dar nu numai, a Europei.

Aceasta fiindcă în România vieţuiesc, în cea mai mare densitate din lume, ursul brun (Ursus arctos L.), lupul (Canis lupus L.), pisica sălbatică (Felis silvestris L.) şi chiar vidra (Lutra lutra L.) Râsul (Lynx lynx L.), nurca (Lutreola lutreola L.) şi hârciogul (Cricetus cricetus L.) sunt şi ele prezente în efective viabile. Brebul (Castor fiber) a fost recent reintrodus în fauna României şi prosperă rapid ca efective, iar şacalul (Canis aureus L.), pătruns în ultimii 50 de ani la noi, tinde să devină o plagă pentru vânatul plantivor. Nici efectivele unor păsări migratoare, rare în alte locuri, nu sunt deloc neglijabile, în anumite perioade din an, gâsca cu gât roşu (Branta ruficollis P.), raţa roşie (Aythya nyroca G.), călifarul alb (Tadorna tadorna L.), călifarul roşu (Tadorna feruginea P.), ferăstraşii (Mergus sp.), ţigănuşul (Plegadis fascinellus L.) becaţina mare (Gallinago media Lt.), cârsteiul de câmp (Crex crex L.) şi cârstelul de apă (Rallus aquaticus L.).

Situaţia de excepţie a României în privinţa biodiversităţii faunei de interes vânătoresc şi în privinţa conservării unor efective mai mult decât viabile de prădători, inclusiv de talie mică, nu este nicidecum favorabilă şi din punct de vedere economic pentru gestionarii fondurilor de vânătoare şi pentru vânători. Aceştia sunt puşi în situaţia de a se mulţumi cu cote de recoltă mult mai reduse decât confraţii lor din Europa, unde prădătorii nu sunt în aceeaşi măsură concurenţi ai vânătorilor la acelaşi surplus populaţional.

Conservarea biodiversităţii faunei de interes vânătoresc în România şi perpetuarea unui echilibru sănătos între speciile de vânat plantivor şi cele de vânat prădător, precum şi între speciile de vânat în general şi mediul acestuia de viaţă, costă aşadar vânătorii localnici, gestionarii fondurilor de vânătoare şi, în final, economia ţării.

De aceea, eforturile ţărilor din Europa, care nu mai au demult în faună anumite specii ameninţate, ar trebui îndreptate, pentru protecţia reală a acestora, spre ţările în care ele mai vieţuiesc încă. Repopularea acestor specii, îndeosebi a speciilor prădătoare, în habitatele din care au dispărut de multă vreme pare să nu mai fie fezabilă, din cauza refuzului populaţiilor locale de a colabora deschis în acest sens.

În concluzie, eforturile ţărilor din Europa occidentală, îndreptate spre conservarea speciilor ameninţate acolo unde acestea mai vieţuiesc în efective viabile, trebuie materializate şi economic, nicidecum oprite la nivelul unor interdicţii impuse prin Directive şi al unor sfaturi date tocmai de cei care n-au avut înţelepciunea să le aplice. Fără o motivaţie convingătoare, mai ales de natură economică, protecţia şi conservarea speciilor ameninţate riscă să rămână, în timp, doar simplă teorie utopică.

Managerii activităţii de vânătoare din România nu doresc să repete greşelile comise în alte ţări, dar nici nu trebuie să suporte singuri costurile salvgardării unor specii ameninţate cu dispariţia în Europa şi în lume. Acesta este un mare adevăr, care nu poate fi contestat şi la care trebuie reacţionat constructiv şi eficient.

Specii de vânat

Capra neagra (Rupicapra rupicapra L.)

Desi la origine pare sa fi fost un animal de padure, capra neagra este întalnita preponderent în golul alpin, localizata fiind în general în apropierea stancariilor inaccesibile omului si animalelor domestice. Iarna coboara temporar spre limita altitudinala a padurii si uneori în stancariile din terenul împadurit. Sunt, ca exceptie, si nuclee reduse de capre negre care nu parasesc decat arareori padurea.
Prin miscarile periodice spre padure, atunci cand ninge, si spre golul de munte unde zapada este repede spulberata, atunci cand este timp frumos, capra neagra reuseste sa aleaga în permanenta cele mai favorabile conditii de vietuire, chiar si în perioada critica de iarna. Din acest motiv nu a fost si nu este necesara hranirea complementara a caprei negre. Sarea, în schimb, îi este necesara si o atrage irezistibil.
Alergatul caprei negre din Carpati începe o data cu racirea accentuata a vremii, de regula în cea de-a doua jumatate a lunii octombrie, si dureaza, cu aproximatie, o luna. Vremea rece grabeste alergatul, iar cea calduroasa îl întarzie.
Vanarea caprei negre se face în principal la dibuit si foarte rar la panda, în perioada 15 octombrie – 15 decembrie pentru trofeu si 1 septembrie – 15 decembrie pentru selectie. Goana si vanatoarea cu caini manatori sunt interzise prin lege. Armele care se pot utiliza în Romania la vanatoarea de capre negre trebuie sa fie cu glonț și sa fie de la cal. 5,6×50 în sus.
Ceea ce trebuie sa cunoasca vanatorii de capre negre atunci cand se pregatesc sa vina în Carpatii Romaniei este ca terenul se prezinta greu si foarte greu accesibil, fiind obositor chiar si pentru sportivii de performanta. Efortul merita sa fie însa facut, deoarece numai aici se pot întalni exemplare de exceptie apartinand subspeciei celei mai viguroase de capre negre din lume, cu trofee într-adevar fara egal. Imbatabilul record mondial de 141,1 pct. C.I.C. apartine, înca din 1937, Romaniei, ca de altfel si alte 7 din primele 10 trofee ale lumii.
Dupa 1990 au fost înca dobandite multe trofee de peste 120 puncte, cele mai frecvente fiind însa cele de peste 110 puncte la tapi si de peste 105 puncte la capre.
Din motivele aratate, vanatoarea de capre negre în Romania trebuie considerata o piatra de încercare, care merita trecuta de orice vanator de munte care se respecta.

Cerbul comun (Cervus elaphus L.)

Din golul alpin pana pe malul Dunarii, cu o pondere covarsitoare în zona de munte si cea de dealuri înalte, întalnim una din cele mai salbatice populatii de cerb comun din Europa. Iernile grele si marii pradatori si-au spus cuvantul în privinta unei selectii naturale de exceptie, situatie convingator evidentiata prin vigurozitatea corporala si marimea trofeelor.
La vremea echinoctiului de toamna, boncanitul este în toi la munte. Fenomenul se declanseaza aici în jur de 15 septembrie, creste în intensitate pana prin 23-25 ale lunii si se sfarseste în jur de 10-15 octombrie în golul de munte. La campie, boncanitul începe cu cca. 10-15 zile mai devreme, iar la deal cu doar cateva zile înainte de declansarea acestuia în munte. Ca intensitate, trebuie remarcat faptul ca în zonele mai nelinistite, de mai mica altitudine, boncanitul se petrece mai discret si mai ales dupa caderea serii, asa încat este mai greu si mai tarziu sesizat.
Vremea rece, cu bruma abundenta dimineata, si caderile de zapada urmate de timp senin întetesc boncanitul, pe cand vremea calda îl face mult mai lanced, dar nu îl amana cum gresit se crede.
Trofeele de varf sunt rare, dar merita sa fie cautate. Romania a detinut, pentru a doua oara, recordul mondial la cerb între anii 1981 si 1985, cu un trofeu de exceptie ca forma, de 261,25 pct. C.I.C., dobandit în Muntii Vrancei, pe curbura exterioara a Carpatilor. De aici a mai provenit trofeul Romeo Stanescu, care în 1937 la Berlin ar fi putut fi nou record mondial si tot de aici au fost populati cerbi de extraordinara valoare în parcul Regiei Maria de la Balcic (Bulgaria). Acest trofeu a fost deja surclasat în Romania, în toamna anului 2003, de un alt record national de aproape 270 puncte C.I.C., dobandit în Muntii Gurghiului, de aceasta data pe curbura interioara a arcului carpatic. De aici a provenit si primul trofeu mondial al Romaniei, denumit Carol Koch, omologat la Leipzig în anul 1930.
Pentru cerbii cu adevarat salbatici, care n-au fost niciodata hraniti artificial, astfel de trofee sunt absolut senzationale si nu pot fi explicate decat ca efect al unui fond genetic deosebit de valoros.
Vanarea cerbilor în Romania este admisa la dibuit si la panda, cu sau fara chematoare, în perioada 15 septembrie – 31 decembrie pentru masculi de selectie si doar în perioada 10 septembrie – 15 noiembrie pentru trofeu. La femele,și vițel perioada permisă la vânătoare este între 1 septembrie și 15 februarie. Arma cu glont admisa de lege pentru aceasta specie este de la calibrul 7×57 în sus.
Cine se respecta ca vanator merita, macar o data în viata, sa-si încerce norocul la o vanatoare la cerb comun salbatic în Carpatii Romaniei.

Ursul (Ursus arctos arctos L.)

Reprezinta cel de-al treilea vanat mare al Romaniei, tara cu cea mai mare densitate de ursi bruni din lume. De altfel, aproximativ jumatate din populatia de ursi bruni a Europei, exceptand Rusia, se regaseste în Carpatii si Subcarpatii tarii.
Desi este o specie strict protejata, atat prin conventii internationale si directive europene, cat si prin legea nationala în profil, surplusul populational, de cca. 200-300 exemplare/an, trebuie totusi extras, în scopul strict al prevenirii suprapopularii, a producerii de prejudicii activitatii umane si pentru evitarea accidentelor, omuciderilor.
Bineînteles ca prioritar trebuie vanate exemplarele batrane, ranite, accidentate si cele cu grave deviatii comportamentale, printre care parasirea temporara a habitatului salbatic si apropierea de localitati si de oameni. Mai raman însa suficient de multe exemplare care trebuie eliminate pentru conservarea echilibrului ecologic.
Metodele de vanatoare traditionale, care asigura o extragere selectiva în sensul respectării naturii si fairplay-ului cerut de o astfel de vanatoare, raman goana si dibuitul, ultimul combinat cu scurte ragazuri de panda, mai ales dimineata în zori de zi si seara dupa apusul soarelui, în locurile frecventate de ursi.
Panda la nada nu mai este acceptata, deoarece s-a dovedit catastrofala pentru structura populatiilor de ursi, degradata grav prin extragerea preponderenta a masculilor dominanti alesi dintre exemplarele care o frecventeaza.
Armele cu glont admise pentru vanarea ursului trebuie sa aiba minimum cal. 7×64.
Fiind o specie amenintata cu disparitia în multe tari din Europa, exportul de trofee din Romania – blanuri si cranii – este admis doar în numar limitat.
Pentru vanatorii de pretutindeni, interesati de valoarea ursilor bruni din lume, adaugam faptul ca Romania si-a doborat propriul record mondial la blana de urs, în anul 1985, cu un trofeu de 687,79 puncte C.I.C. Ramane discutabila, în continuare, doborarea ultimului record mondial al Romaniei la craniu de urs brun, de 69,30 puncte C.I.C., de catre Rusia, cu un craniu de provenienta discutabila ca subspecie, de 70 puncte C.I.C., dobandit în Kamciatca.

Lupul (Canis lupus L.)

Dupa om, lupul pare sa fi fost specia cu cea mai mare distributie pe glob. Din evul mediu, arealul speciei s-a redus însa continuu, ajungand sa dispara din multe tari europene (Anglia, Germania, Olanda, Belgia, Danemarca, Franta, Elvetia, Cehia, Ungaria, Suedia, Ucraina etc.) si din 48 de state ale S.U.A.

În prezent, de cand specia este strict protejata prin Directiva Habitate si Conventii sau Acorduri Internationale, a reaparut în multe dintre acestea (Franta, Slovenia, Cehia, Germania, Suedia) si este cu siguranta salvata în toate celelalte țări în care efectivele erau în evidenta scadere.

În Romania, unde lupul a fost si adulat ca element totemic în mitologia tarii, si combatut ca daunator feroce al vanatului plantivor si animalelor domestice, efectivele au scazut pana pe la 1500 de exemplare în 1970, ca apoi sa creasca pana la aproape 4000 de exemplare, dupa anul 2000. În prezent efectivele sunt în usor regres. Totusi, efectivul actual este mai mult decat viabil si trebuie redus cu arma de vanatoare, la un nivel si o densitate convenabile din punct de vedere cinegetic.
În cazul lupului, cu un spor populational natural relativ ridicat, surplusul populational trebuie constant extras, prin metode de vanatoare adecvate, cum sunt panda si goana, organizate în perioada de toamna-iarna-primavara. În timpul împerecherii, dar nu numai, lupul raspunde si chiar vine usor la “urletul” imitat de vanator. Cu toate acestea, efectivele de lup sunt greu de tinut sub control cu arma de vanatoare.
Arma recomandata, din considerente de etica vanatoreasca, este arma cu glont de la cal. 5,6×43 în sus. Se vaneaza însa frecvent si cu arma lisa si proiectil unic sau alice de 5 mm.
Trofeul îl constituie blana si craniul. La blana de lup, Romania si-a doborat în anul 1997 propriul record mondial, cu un nou trofeu de 186,17 puncte C.I.C. Recordul national la craniu de lup atinge si el 45,30 puncte C.I.C., foarte aproape de recordul mondial de 46,88 puncte C.I.C. În concluzie, în Romania nu este greu de dobandit un lup de aur, desi sansele vanarii unui lup sunt relativ reduse.

Pisica salbatica (Felis silvestris L.)

Desi din cauza scaderii drastice a efectivelor speciei, în Europa a fost necesara interzicerea împuscarii acesteia prin Directiva Habitate si Conventii Internationale, reflectate întocmai în legislatia nationala. În Romania sunt întalnite în prezent peste 10.000 exemplare, raspandite din zona de munte pana pe malul marii. Ducand o viata extrem de discreta, se presupune ca însesi efectivele mentionate sunt subestimate.
Deoarece a devenit daunatoare în multe zone cu vanat mic, anual trebuie extras, prin vanatoare, un anumit surplus populational, dimensionat dupa experienta anilor precedenti si evolutia efectivelor.
Extragerea acestui surplus populational, în cazul pisicii salbatice, se face mai mult întamplator, cu ocazia goanelor efectuate la vanat mic sau la panda. Se poate împusca însa si sistematic, prin panda la vizuini si, mult mai spectaculos, cu cainii de vizuina.
Pentru Romania, pisica salbatica reprezinta înca un motiv de binemeritata mandrie nationala, deoarece detine, înca din 1967, un foarte greu egalabil record mondial la craniu, de 21,40 puncte C.I.C. Marea majoritate a craniilor, îndeosebi de cotoi de peste 2-3 ani, întrunesc punctajul minim necesar medaliei de aur.

Capriorul (Capreolus capreolus L.)

Capriorul reprezinta o specie mult mai comuna, întalnita din padurile de munte, pana în Delta Dunarii, cu o densitate sporita în zona de dealuri, de coline si de campie. Vigurozitatea exemplarelor întalnite si marimea trofeelor dobandite exclusiv în terenul liber, de la exemplare salbatice ajutorate cu hrana complementara doar în perioada critica de iarna, denota, ca si în cazul cerbului, un fond genetic de o exceptionala valoare.
Recordul national de 211,67 puncte C.I.C., omologat la Marsilia în 1977, provine din sudul tarii, dintr-o zona de campie arida, întrerupta pe alocuri de ravene împadurite. Trofee puternice, de peste 150 puncte C.I.C., se obtin însa frecvent si din zona de podisuri si dealuri medii, localizate în sudul, vestul si centrul tarii, precum si în Lunca Dunarii si în insulele cuprinse între bratele acesteia.
Sezonul de vanatoare la capriori masculi este deschis între 1 mai si 15 octombrie, iar la femele între 1 septembrie si 15 februarie. Metodele de vanatoare admise sunt panda si dibuitul, cu sau fara chematoare. Goana este interzisa la aceasta specie, ca de altfel si vanarea cu caini manatori.
Indiferent de sex, anotimp si metoda de vanatoare, la caprior nu se poate trage decat cu proiectil unic, admise fiind si armele lise si armele cu glont de la calibrul 5,6×43 în sus.

Cerbul lopatar (Dama dama L.)

Desi este o specie alohtona care nu poate supravietui în terenurile cu mari pradatori si strat gros de zapada, lopatarul s-a aclimatizat usor în cateva statiuni propice din vestul, sudul, sud-estul si nord-estul tarii. Astazi populatiile naturalizate sunt viabile numeric, dar de calitate medie. Recordul national, dobandit în anul 1883, atinge doar 204,06 puncte C.I.C. Sunt totusi relativ frecvente trofeele care depasesc 180 de puncte C.I.C.
Sezonul de vanatoare este cuprins între 1 septembrie si 15 decembrie la masculii de selectie, între 10 octombrie si 1 decembrie la masculii pentru trofeu si între 1 septembrie – 15 februarie la femelele și viței. Perioada optima de vanare a taurilor este însa mai redusa, limitandu-se la intervalul 15 – 30 octombrie.
Se vaneaza cu arma cu glont, de la calibrul 6,5 x 57 în sus.

Mistretul (Sus scrofa T.)

Este una dintre speciile de larg interes vanatoresc cu cea mai pronuntata plasticitate ecologica din Romania. Se întalneste din golul alpin pana pe malul marii, cu densitati remarcabile în zona fagetelor, gorunetelor si stejeretelor, dar si în campie, în Lunca si în Delta Dunarii. În astfel de locuri cu concentrari masive de mistreti, se pot organiza partide senzationale de vanatoare la goana, cu sau fara caini hartuitori, unice prin rezultat si spectaculozitate. Dibuitul pe înserat, cu scurte ragazuri de panda, si panda la trecatori se practica mai rar. Mai nou, ca urmare a unor cereri exprese ale vanatorilor straini, se practica si panda la locurile de hranire, mai comoda si mai sigura, dar criticabila din punct de vedere al sportivitatii si al posibilitatii de extragere cu prioritate a exemplarelor dominante care ar trebui lasate sa procreeze.
Astfel de exemplare, care depasesc frecvent 200 de kg în cazul vierilor, uneori chiar 300 de kg, cu colti arma mai lungi de 22-25 cm, sunt însa cele care au dus faima vierilor din Carpati si atrag irezistibil vanatorii pasionati. De aceea, metodele sunt alese, de la caz la caz, în functie de posibilitati si de preferintele vanatorilor.
Perioada admisa pentru vanare este limitată doar pentru femele și purcei, sezonul de vânătoare fiind deschis din 1 iunie până în 31 ianuarie. Vierul se poate împușca tot timpul anului, cu un interval optim cuprins între 15 octombrie si 15 decembrie, cand împerecherea se intensifica, iar vierii solitari parasesc ascunzisurile si vin la ciurde.
Armele admise pentru vanarea mistretilor în Romania sunt fie lise cu proiectil unic, fie cu glont de la calibrul 6,5×57 în sus.
În Romania, recordul national de 144 puncte C.I.C. nu a fost doborat din anul 1980, dar nu este deloc exclus un astfel de eveniment cinegetic, deoarece sunt relativ frecvent dobanditi mistreti cu colti de peste 135 – 140 puncte C.I.C.

Râsul (Lynx lynx L.)

Înca bine reprezentat în Carpati, rasul ramane, alaturi de urs si lup, unul din cei trei mari pradatori ai vanatului plantivor din zona de munte. Foarte rar este întalnit si în zona de dealuri înalte. Fiind animal cu activitate nocturna si discreta, poate fi surprins si poate fi vanat mai mult întamplator. Astfel de ocazii ofera goanele organizate la mistreti, la ursi si la lupi. Uneori poate fi întalnit si la dibuit si poate fi asteptat, cu sanse mici, si la panda. Indiferent de metoda practicata, vanarea rasului se face limitat, cu arma cu glont, de la cal. 5,6×43 în sus sau cu arma lisa si alice de 4,5-5,0 mm.
Trofeele de ras din Romania, ca si cele de urs si lup, sunt remarcabile, dominate fiind de o blana care întruneste 173,37 puncte C.I.C. si de un craniu de 28,05 puncte C.I.C.
În prezent specia este interzisă la vânătoare prin Directiva Habitate, acordându-se autorizații individuale doar pentru râșii problemă.

Sacalul (Canis aureus L.)

Originar din India si Ceylon, si-a extins arealul pana în Balcani, apoi spre centrul Europei, fiind în evidenta expansiune spre nord. În Romania a patruns în ultimii 50 de ani, dar este acum frecvent în Dobrogea, în toata Lunca Dunarii si în luncile principalelor rauri din campia de sud si de sud-est a tarii. A fost semnalat însa si în Subcarpati si în zona de nord a tarii.
Limitarea arealului spre zona de dealuri înalte pare sa fie determinata de existenta lupului.
Desi extrem de prudent, se vaneaza cu ocazia goanelor organizate la alte specii, dar si la panda, mai ales la nada, si mai putin la dibuit.
Deoarece este un animal prolific si foarte periculos pentru progenitura vanatului plantivor (iepure, ied de caprioara, vitel de cerb si chiar purcei de mistret), trebuie tinut, cu mare atentie, sub control. Deși se bucură de atenție prin Directiva Habitate, se poate împușca tot timpul anului.

Vulpea (Vulpes vulpes L.)

Se întalneste cu mare frecventa în Romania, din golul de munte pana pe malul Marii Negre. La vanatorile organizate cu goana, atat la vanatul mare cat si la cel mic, constituie o aparitie absolut normala. Se poate vana însa si la dibuit, la panda, cu caini special dresati la vizuina si cu caini gonitori. Existand în efective mari, fiind foarte prolifica si considerata factorul principal al vehicularii rabiei se impune a fi tinuta atent sub control ca efective, cu arma de vanatoare, pe tot parcursul anului. Recordul national la craniu de vulpe atinge 25,70 puncte C.I.C., comparativ cu recordul mondial de 28,03 puncte C.I.C.

Viezurele (Meles meles L.)

Este un animal plantigrad discret, prezent în Romania din zona de munte pana în Lunca Dunarii, care nu poate fi surprins la suprafata pamantului decat noaptea. Ziua si-o petrece în vizuina, iar iarna o petrece dormitand în interiorul acesteia.
Poate fi vanat cu sorti mari de izbanda, la panda, seara tarziu cand iese din vizuina sau dimineata devreme cand se reîntoarce la aceasta, în perioada 1 august-31 martie. Cu totul si cu totul întamplator poate fi surprins si ziua afara. Mai poate fi pandit la trecatori ori în locurile în care mananca, dar cu sanse mult mai reduse. Nu este exclusa nici metoda vanarii la vizuina cu caini dresati, dar în astfel de situatii este necesara saparea unei gropi de acces la locul în care este fixat de caini în subteran.
Se împusca cu arma lisa si alice de 3,5-4,0 mm, dar si cu glont, de catre vanatorii mai scrupulosi.
Recordul national la craniu de viezure a fost omologat la 23,97 puncte C.I.C., comparativ cu recordul mondial de 24,58 puncte C.I.C.

Iepurele (Lepus europaeus L.)

Cu toata presiunea exercitata de pradatori asupra speciei, iepurele ramane totusi cel mai frecvent vanat, prezent pe întreg teritoriul tarii, cu o densitate maxima în zona de campie. Din 1990, datorita diversificarii conditiilor de mediu, efectivele acestuia sunt în progres ori stationare. Doar în anumite terenuri cultivate cu plante industriale sau lasate parloaga efectivele au regresat.
Pe buna dreptate, specia este considerata cea mai comuna si cea mai accesibila vanatorilor în tot sezonul de vanatoare, deschis între 1 noiembrie si 31 ianuarie. Se poate vana la goana, în camp si la padure, la sarite sau cu cainele de aret. Desi ocaziile abunda si vanatoarea de iepuri risca sa devina putin sportiva, ea poate fi practicata în asa fel încat sa ramana interesanta si atractiva chiar si pentru vanatorii cei mai pretentiosi.

Cocosul de munte (Tetrao urogallus L.)

Este considerat vanat nobil, datorita raritatii întalnirilor cu el din cauza locurilor de vanatoare greu si foarte greu accesibile în Romania.
Apropierea de cocosul care roteste pe cloamba se face pe întuneric, strict pe strofa a doua a cantecului, atunci cand el nu aude si nu se uita în jur. Farmecul rotitului si al acestei modalitati traditionale de vanatoare face sa fie rasplatit efortul de a ajunge în locurile de rotit si justifica reticenta la ideea de a fi vanat în viitor doar toamna, prin metode de vanatoare nepracticate în Romania.
Conform legii, în prezent, cocoşul de munte este menţionat ca specie fără perioadă de vânătoare.

Ierunca (Tetrastes bonnasia L.)

Desi din ce în ce mai retrasa si la propriu si la figurat, ierunca se încapataneaza sa reziste în Subcarpatii înalti si în Carpatii Romaniei, în efective înca viabile.
De aceea se mai vaneaza înca, dar mai mult simbolic, în perioada 15 septembrie – 30 noiembrie.
Singura modalitate cu adevarat interesanta de vanatoare ramane chematul cocosului cu fluiericea. Este extraordinar de palpitanta si merita sa fie traita macar o data, chiar si fara ca arma sa-si spuna cuvantul.<p

Fazanul (Phasianus colchicus L.)
A fost introdus în Romania de foarte multa vreme, mai înainte de anul 1500 în vestul Transilvaniei si dupa 1900 în sudul tarii. Acum poate fi considerata o specie naturalizata, asadar autopropagativa, în toata zona de campie, de coline si de dealuri joase din tara. Efectivele sale sunt în usoara scadere, afectate fiind de prezenta pradatorilor, de iernile grele si de greseala de a mai vana, din cand în cand si gainile.
Pentru sporirea densitatii fazanilor din libertate, sunt înca necesare populari periodice cu pui proveniti din fazanerii, în care se urmareste atat conservarea caracterului salbatic al reproducatorilor, cat si adaptarea timpurie a puilor la conditiile din libertate, asa încat popularile sa reuseasca, iar puii sa se poata adapta perfect conditiilor de mediu mai înainte de deschiderea sezonului de vanatoare.
Acest sezon de vanatoare tine de la 1 octombrie pana la 28 februarie, iar vanarea fazanilor este admisa cu cainele de aret, la sarite si la goana, dupa preferintele vanatorilor.

Potarnichea (Perdix perdix L.)

Dupa o lunga perioada de regres a efectivelor de potarnichi, s-a produs un reviriment neasteptat al acestora în ultimii 10-15 ani, pe fondul reducerii efectivelor de fazani si, mai ales, ca efect al ramanerii unor terenuri agricole necultivate (parloaga). În prezent, Romania pare sa aiba cea mai buna situatie din Europa din punct de vedere al evolutiei acestei specii.
Datorita sensibilitatii potarnichilor la apropierea cainelui si omului, precum si a zborului iute, vanatoarea de potarnichi cu caini de aret, aproape singura agreata în Romania, prezinta un farmec aparte pentru vanatori.
Potarnichea se vaneaza însa limitat, doar în perioada 15 septembrie – 31 decembrie.

Prepelita (Coturnix coturnix L.)

Soseste în Romania pe la sfarsitul lunii aprilie, venind din Africa Centrala, si pleaca înapoi în lunile septembrie-octombrie. Numarul mare de prepelite care nidifica la noi si mai la nord de tara noastra, precum si prolificitatea ridicata datorate celor doua ponte depuse într-un an, asigura o crestere suficient de mare a efectivelor speciei, încat sa nu fie influentate de vanare în mai mare masura decat de mersul vremii. Desigur ca este vorba exclusiv de vanatoarea cu arma, singura admisa legal în Romania.
Frumusetea vanatorii la prepelite cu cainele de aret si gustul inegalabil al carnii acestei specii starnesc interesul multor vanatori din tara si din strainatate.
Sezonul de vanatoare ramane însa limitat, din 15 august – 31 octombrie.

Porumbelul gulerat (Columba palumbus L.)

Este atat oaspete de vara cat si pasare de pasaj în Romania, care, pe la începutul lunii noiembrie, poposeste în efective de ordinul milioanelor în Delta si Lunca Dunarii. În iernile blande, cand gaseste resurse de hrana, întarzie mult la noi si chiar poate sa ierneze în sudul tarii. Se vaneaza în perioada 1 septembrie – 10 februarie.

Ciocarlia-de-câmp (Alauda arvensis L.)

Toamna, cand porneste migratia dinspre nord spre sud, sute de mii de ciocarlii se adauga celor din tara, suscitand interesul putinilor vanatori amatori de o astfel de vanatoare, în general straini. Sezonul este cuprins între 15 septembrie – 31 octombrie.


Sitarul-de-pădure (Scolopax rusticola L.)

Trece primavara devreme pe la noi, urmand retragerea zapezii, în drumul sau dinspre tarile calde spre nordul mai rece al Europei, unde nidifica. Zborul de seara al enigmaticei pasari cu ciocul lung, de fapt parada sa nuptiala, poate fi urmarit mai întai la cocosel, în a doua jumatate a lunii martie, apoi la perechea deja stabilita, la începutul lunii aprilie, aproape concomitent în zona de joasa altitudine si în zona de dealuri, apoi la munte. La munte, poate chiar sa ramana pentru a cuibari, dar numai putine perechi si numai în anii în care primaverile cu zapada abundenta îi retin timp mai îndelungat decat în mod obisnuit. Toamna cade, din luna octombrie pana pe la începutul lunii decembrie, în padurile de munte, de deal si de campie, preferand luncile raurilor, precum si Lunca si Delta Dunarii, în drumul sau de reîntoarcere de la nord la sud.
Se vaneaza la goana si la sarite, cu sau fara caini scotocitori sau pontatori, doar toamna, într-un interval legal cuprins între 1 septembrie – 28 februarie. Vanatoarea cu cainele pontator este extrem de pasionanta, chiar si atunci cand sitarul este ratat ori arma nu are ocazia sa rasune.

Sturzii (Turdus sp.)

Sunt patru specii de sturzi cunoscute în Romania (sturzul de vasc, cantator, al viilor si cocoșarul), care se vaneaza în perioada 1 septembrie – 28 februarie. De fapt doar iarna intereseaza vanatorii, din octombrie pana în februarie, cand efectivele sporesc ca urmare a exemplarelor venite din nord, în mai mare abundenta decat cele care pleaca spre sud sa ierneze.

Gâștele (Anser sp.)

Doua specii prezinta interes mai mare pentru vanatoare: gasca-de-vară (Anser anser L.) si garlita mare (Anser albifrons S.). Celelalte specii ori sunt mult mai reduse ca efective, ori apar doar sporadic în Romania, ori sunt ocrotite prin conventii internationale.
Prima specie este oaspete de vara si se vaneaza la început de sezon, dar si iarna putinele exemplare care raman sa ierneze în tara noastra, iar cea de-a doua este doar oaspete de iarna, care vine în luna octombrie si pleaca la sfarsit de februarie sau început de martie. Sezonul de vanatoare la gaste este deschis la: Gâsca-de-vară între 15 august – 15 februarie şi Gârliţa mare între 15 octombrie – 15 februarie;
Gastele se pot vana la panda organizata în locurile de trecere si, mai ales, la locurile unde se hranesc în camp. Nu sunt indicate panda la locurile de înnoptare si, în general, vanatoarea de seara.

Ratele (Anas sp.)

Din cele 16 specii de rate întalnite în Romania, ca oaspeti de vara, oaspeti de iarna sau doar de pasaj, frecvente sunt trei specii: rata mare (Anas platyrhynchos L.), sarsela de iarna (Anas crecca) si sarsela de vara (Anas querquedula L.), iar relativ frecvente: rata cu cap castaniu (Aythya ferina L.), rata lingurar (Anas clypeata L.), rata pestrita (Anas strepera L.) rata fluieratoare (Anas penelope L.) si rata sulitar (Anas acuta L.). Toamna, pe la începutul lunii noiembrie cand vremea se strica si iarna, pe la sfarsitul lunii februarie cand aceasta se încalzeste, pasajul se intensifica în Romania si de ocazia organizarii unor partide interesante de vanatoare la panda. La început de sezon, ratele se mai pot vana si la sarite si la goana, dar metodele sunt mai putin uzitate.
Sezonul de vanatoare la rate este deschis diferențiat pe specii astfel:
Raţa mare se vânează în perioada 1 septembrie – 15 februarie,
Rața mică și rața cârâitoare între 1 septembrie – 10 februarie;
Raţa fluierătoare, rața cu cap castaniu, rața pestriță, rața lingurar, rața cu cap negru și rața sunătoare se împușcă între 15 august – 15 februarie;
Rața sulițar între 15 august – 31 ianuarie;
Rața moțată între 15 septembrie – 10 februarie;

Alte specii de vanat de interes vanatoresc mai scazut, fie din cauza efectivelor mai reduse, fie din cauza importantei cinegetice mai mici, sunt urmatoarele:

  • Mamifere – perioada permisă la vânătoare:
    • Muflonul (Ovis aries musimon), în perioada 15 septembrie-15 decembrie;
    • Marmota (Marmota marmota), în perioada 15 septembrie-31 octombrie;
    • Bizamul (Ondatra zibethica), în perioada 1 septembrie -15 aprilie;
    • Cainele enot (Nyctereutes procyonoides), în perioada 15 septembrie-31 martie;
    • Jderul de copac (Martes martes), în perioada 15 septembrie-31 martie;
    • Jderul de piatra (Martes foina), în perioada 15 septembrie-31 martie;
    • Dihorul comun (Putorius putorius), în perioada 15 septembrie-31 martie;
    • Hermelina (Mustela erminea), în perioada 15 septembrie-31 martie;
    • Nevastuica (Mustela nivalis), în perioada 15 septembrie-31 martie.
  • Pasari – perioada permisă la vânătoare:
    • Gugustiucul (Streptopelia decaocto), în perioada 15 august – 28 februarie;
    • Turturica (Streptopelia turtur), în perioada 15 august – 30 septembrie;
    • Graurul (Sturnus sp.), în perioada 15 august – 28 februarie;
    • Becatina comuna (Gallinago gallinago), în perioada 1 septembrie – 28 februarie;
    • Becatina mica (Lymnocryptes minimus) 1 septembrie – 28 februarie;
    • Lisita (Fulica atra), în perioada 1 septembrie – 10 februarie;
    • Gainusa de balta (Gallinula chloropus), în perioada 1 septembrie – 28 februarie;
    • Gaita (Garrulus glandarius), în perioada 1 septembrie – 28 februarie;
    • Stancuta (Corvus monedula), în perioada 10 iulie – 20 martie;
    • Cioara griva (Corvus corone cornix), în perioada 1 iunie – 31 martie;
    • Cioara de semanatura (Corvus frugilegus), în perioada 15 august – 31 ianuarie;
    • Cotofana (Pica pica), în perioada 1 iunie – 31 martie.
Colonizări şi populări cu vânat

Consecvenţi principiului utilizării terenului la capacitate, inclusiv din punct de vedere cinegetic, în România s-au practicat, începând încă din secolul XV, populări cu anumite specii de vânat. Scopurile urmărite pot fi sintetizate după cum urmează:

  • Pentru întemeierea unor populaţii de vânat autohton, acolo unde acesta a dispărut cu mulţi ani în urmă;
  • Pentru împrospătări de sânge;
  • Pentru sporirea productivităţii unor terenuri, în scopul exploatării lor mai intense din punct de vedere vânătoresc.

Toate aceste populări au fost justificate la vremea lor, fiindcă au răspuns unor interese recreativ-sportive, economice sau pur şi simplu ştiinţifice. Sunt încă justificate şi acum, dar numai atunci când este vorba de populări cu specii care au existat, deoarece în genere aceste specii nu afectează echilibrul natural. Cu totul altfel se pune problema aclimatizării unor specii străine, faţă de care se manifestă în prezent reticenţă tocmai din astfel de considerente.
Legea naţională în domeniul cinegetic, adaptată convenţiilor internaţionale în materie, impune în cazul speciilor alohtone un studiu prealabil amănunţit privind posibilul impact de mediu şi aprobarea acestuia de către Autoritatea publică centrală în domeniu, mai înainte de demararea acţiunii de colonizare.
Trecând peste populările de mai mică anvergură întreprinse încă din secolul XV cu fazani şi din secolul XVI cu cerbi comuni, peste studiile prealabile necesare eventualelor populări, peste necesitatea pregătirii terenului în vederea colonizării prin combaterea dăunătorilor naturali şi ajutarea cu hrană a nucleului colonizat, peste monitorizarea evoluţiei acestui nucleu şi peste selecţia care se impune la început, vom aborda concis principalele populări/colonizări efectuate în România şi rezultatul acestora.

Populările cu fazani

Primele colonizări despre care au rămas mărturii scrise datează din anul 1475, localizate în vestul ţării. Este posibil ca astfel de colonizări să fi fost chiar mai vechi. În sudul ţării nu s-au practicat însă decât după anul 1900.
Din acele vremuri, fazanul s-a colonizat cu intermitenţe până în zilele noastre, în multe staţiuni considerate propice speciei.
Încă din perioada interbelică şi mai ales după 1950, practica a luat un avânt neaşteptat deoarece specia, folositoare agriculturii, s-a dovedit extrem de atractivă pentru vânători. În plus, pare să fi contribuit esenţial la protecţia altor specii de vânat, prin atragerea preocupărilor vânătoreşti asupra acesteia.
O dată cu creşterea, an de an, a cifrei colonizărilor, s-au dezvoltat şi modernizat crescătoriile destinate înmulţirii speciei şi, totodată, a crescut exportul de fazani, apreciaţi în străinătate pentru calităţile lor de foarte buni zburători. Această situaţie s-a menţinut până de curând, când din cauza scumpirii furajelor şi scăderii interesului pentru importul fazanilor din România, activitatea de creştere şi de populare a fazanilor a intrat într-o uşoară recesiune.
S-a putut constata în schimb că populaţiile din libertate, îndeosebi cele localizate în staţiuni favorabile, au prosperat şi au devenit autopropagative, fără a mai necesita din partea omului decât o uşoară ocrotire şi îngrijire în timpul iernii. Esenţială pare să fie protecţia făzăniţelor şi ajutorarea fazanilor din libertate cu hrană complementară în perioada critică, cu zăpadă din abundenţă.
Din contră, populările cu pui de fazani proveniţi din părinţi ţinuţi de multe generaţii în crescătorii pare să devitalizeze, prin încrucişare, populaţiile viguroase din libertate.
Asupra acestui aspect, ca de altfel şi asupra experienţei altor ţări în privinţa unor astfel de populări cu vânat din crescătorii, în cantităţi exagerate pentru a se asigura succesul acţiunilor vânătoreşti şi tablouri impresionante de vânat, va trebui să reflectăm cu mai multă profunzime în viitor, în interesul vânatului şi al perenităţii vânătoarei.

Populările cu cerbi comuni

Pe la începutul secolului al XVI-lea au devenit la modă în Transilvania, după exemplul unor ţări din Europa Centrală, parcurile de vânătoare cu cerbi carpatini şi cu zimbri. Astfel de parcuri, delimitate prin împrejmuiri confecţionate din material lemnos, relativ dense în vestul şi centrul ţării, erau amplasate în interiorul pădurilor sau în apropierea castelelor, pentru a fi mai uşor de păzit şi de administrat. Ele au fost populate cu cerbi proveniţi, în general, din Ungaria şi Austria şi au fost destinate, la rândul lor, înmulţirii şi colonizării acestora în libertate.
Între diversele populaţii autohtone de cerbi şi populaţiile întemeiate prin colonizări din parcuri, a urmat ulterior, intense schimburi populaţionale, favorizate de raza mare de activitate a speciei.
În ciuda războaielor frecvente din secolele care au urmat primelor colonizări şi braconajului greu de stăpânit atunci, cerbii s-au înmulţit în aşa măsură încât au ocupat aproape toate suprafeţele de munte propice lor.
Au urmat mulţi ani în care cerbul a fost mai mult sau mai puţin ocrotit şi îngrijit doar în zona de munte, considerată singura adecvată pentru specie. De abia în perioada 1970-1980 a fost organizată o nouă acţiune de repopulare cu cerbi capturaţi din libertate, de această dată în Câmpia de Sud a ţării.
Populaţiile înfiinţate, deşi nu sunt foarte stabile faţă de loc şi nici foarte reprezentative ca efective, sunt totuşi de foarte bună calitate, inclusiv din punct de vedere al valorii trofeelor. La această situaţie pare să fi contribuit atât fondul genetic valoros al exemplarelor capturate selectiv şi “amestecul de sânge” realizat între cerbi proveniţi din zone foarte diverse ale ţării şi din Bulgaria, cât şi hrana găsită aici din abundenţă.

Populările cu cerbi lopătari

Au fost demarate la începutul secolului al XVII-lea, cu exemplare provenite din parcuri, apoi repetate periodic, deoarece după ce păreau să se fi aclimatizat, dispăreau din cauza lupilor şi braconajului.
Acum ne este clar că lopătarul nu poate convieţui cu lupul, mai ales fiindcă habitatul acestuia din urmă se suprapune peste zonele cu strat gros de zăpadă.
În Câmpia de Vest a ţării, în Câmpia Română şi chiar în zona Dealurilor Dobrogei s-au stabilizat totuşi nuclee viabile, dar izolate, de cerbi lopătari, care reuşesc să facă local concurenţă serioasă cervidelor autohtone.

Populările cu mufloni

Au fost colonizaţi pentru prima dată în parcuri, în anul 1866, în Transilvania. Din parcuri a ajuns repede în libertate, inclusiv în Munţii Retezat unde au fost colonizaţi în anul 1926. Indiferent dacă pentru scurte perioade de timp au părut să se adapteze, muflonii nu au putut supravieţui din cauza lupilor, câinilor, şacalilor şi posibil braconajului.

Populările cu iepuri de vizuină

Au fost colonizaţi cu teamă, la începutul secolului XX, în Moldova. Teama provenea de la istoria înmulţirii exagerate a speciei în alte biotopuri în care fusese introdus, devenit ulterior plagă pentru agricultură şi silvicultură.
În condiţiile ţării noastre lucrurile au evoluat însă altfel. Nucleul populat iniţial în zona Iaşului a rămas restrâns, cu căderi exagerate, până aproape de dispariţie, în repetate rânduri. Nici nucleele mici, întemeiate în centrul şi în sudul ţării, nu au avut alte şanse de reuşită. Două par să fi fost cauzele principale: existenţa prădătorilor mici care-i atacă în vizuini (în principal jderul şi dihorul) şi bolile comune iepurelui, mai agresive în mediul subteran şi mai umed în care trăiesc. Din motivele de mai sus, iepurele de vizuină nu pare să aibă un viitor prea sigur în România.

Populările cu căpriori

Au fost demarate înainte de 1960, ca urmare a dispariţiei speciei din Câmpia Română şi împuţinării acesteia în alte zone, după cel de-al doilea război mondial.
Populările s-au efectuat cu iezi capturaţi din libertate, crescuţi temporar pe lângă gospodăriile paznicilor de vânătoare şi ale vânătorilor din mediul rural.
Exemplarele populate şi urmaşii acestora au ocupat repede pădurile din zonele de joasă altitudine, din Lunca şi chiar din Delta Dunării, unind nucleele instalate cu populaţiile din libertate. Ulterior s-au adaptat şi vieţuirii exclusiv în terenurile agricole şi, greu de explicat, lipsei de apă din zonele foarte afectate de secetă.
Rezultatul amestecului de sânge, al exemplarelor de provenienţă foarte diferită, a condus la întemeierea unor populaţii deosebit de viguroase, inclusiv din punct de vedere al valorii trofeelor. Recordul naţional al României, de peste 211 puncte C.I.C., provine dintr-o astfel de zonă situată în sudul ţării.

Populările cu capre negre

Cu rezultat de-a dreptul spectaculos, ca de altfel şi în cazul populării căpriorului, s-au finalizat acţiunile de colonizare cu capră neagră, efectuate în perioada 1970-1980, în unele zone muntoase cu condiţii prielnice, din care specia fie dispăruse, fie nu fusese semnalată niciodată. De asemenea, au fost populate cu capre negre şi anumite zone muntoase în care densitatea acestora scăzuse drastic.
Rezultatele au surprins specialiştii atât în privinţa evoluţiei excepţionale a efectivelor nucleelor populate, cât şi în privinţa valorii trofeelor. Condiţiile mai bune de hrănire, lipsa prădătorilor naturali şi, cu certitudine, amestecul de sânge şi-au spus, şi în cazul acestor populări, cuvântul.

Populările cu marmota alpină

A fost singura specie alohtonă populată în România după cel de-al doilea război mondial. Deşi se susţine contrariul, este greu de crezut că specia ar fi existat şi dispărut, fără nici un fel de urme, din Carpaţii României.
Colonizarea, deşi încununată de un succes surprinzător, nu poate fi foarte sigură pe termen lung. Este prematur de tras încă concluzii, dacă nu va fi monitorizată cu atenţie evoluţia nucleelor instalate în trei masive muntoase din ţară (Retezat, Făgăraş şi Rodnei) şi nu vor fi ţinuţi în frâu prădătorii naturali, în zona coloniilor. De asemenea, dacă nu se va reuşi crearea de rezervaţii, în care păşunatul să fie interzis, în preajma coloniilor de marmote. Pe termen lung, marmota din Carpaţii României ar putea fi favorizată de fenomenul încălzirii climei în limite rezonabile.

Populările cu iepuri de câmp

Deşi nu erau necesare decât măsuri de ocrotire şi îngrijire a speciei, au fost totuşi practicate în unele terenuri în care efectivele se reduseseră exagerat, din cauza prădării, bolilor şi/sau braconajului.
Eficienţa unor astfel de populări este dificil de apreciat.
Un lucru este însă cert: după 1990 efectivele de iepuri au prosperat vizibil, chiar în condiţiile unei prădări mai accentuate. Meritul pare să revină îmbunătăţirii condiţiilor de mediu, ca urmare a reconsiderării concepţiei de folosire intensivă a terenurilor cu destinaţie agricolă. Lăsarea terenului pârloagă şi extinderea culturilor cu plante industriale s-ar putea să influenţeze însă, în mod negativ, dinamica preconizată.
Castorul este cea mai recent repopulată specie, în centrul şi vestul ţării. După urmele lăsate, popularea se poate considera deja reuşită. Nu ar fi motive să se întâmple altfel. Rămâne de urmărit evoluţia nucleelor populate.
În legătură cu repopularea zimbrilor, dropiilor şi cocoşilor de mesteacăn sunt doar proiecte în curs de demarare. Toate aceste specii sunt încă semnalate în fauna ţării: zimbrii în ţarcuri, dropia temporar în vestul ţării, venită din Ungaria, şi în Dobrogea, trecută probabil peste Dunăre din Ucraina, iar cocoşii de mesteacăn în munţii Maramureşului, dar şi în zona limitrofă din judeţele Suceava şi Bistriţa.
Aceste specii, scoase de mult timp de pe lista speciilor de interes vânătoresc, vor mai rezista în condiţiile de mediu existente acum în locul fostelor biotopuri naturale şi vor supravieţui, probabil temporar, în efective reduse, sub atenta îngrijire a omului.
Nu putem încheia tratarea acestui subiect fără să reamintim autocolonizările constatate, prin expansiune de areal, în ultimii 50 de ani.
Guguştiucul a venit dinspre Asia, urmat fiind la scurt timp, de şacalul auriu.
Ambele specii au evoluat spectaculos la început, ca ulterior efectivele acestora să se stabilizeze, inclusiv prin vânătoare. Expansiunea şacalului auriu spre nord, extrem de dăunătoare pentru vânatul mic, pare să fie limitată de prezenţa lupului. La rândul lui, ţine la niveluri reduse efectivele de vulpi şi de pisici sălbatice din zonele ocupate.
O altă specie semnalată după 1950 în România a fost câinele enot, venit dinspre Ucraina în Delta şi în Lunca Dunării, de unde şi-a extins arealul şi în zona de câmpie. Efectivele speciei se menţin însă reduse.
Spre deosebire de aceste trei specii bizamul a avut o dezvoltare explozivă după pătrunderea pe teritoriul României, prin expansiune dinspre Centrul Europei. Acum, după un număr apreciabil de ani, pare să-şi fi găsit un echilibru stabil în raport cu fauna autohtonă. Efectivele speciei se menţin la un nivel rezonabil, chiar mai mic decât cel la care ar putea deveni dăunătoare.
Iată, aşadar, colonizările efectuate ori petrecute în decursul timpului în România, mult mai rezonabile şi mai puţin deranjante pentru speciile autohtone decât în alte ţări.
Probabil că, în viitor, schimbările climatice care se întrevăd vor antrena anumite succesiuni în fauna autohtonă, context în care colonizările vor trebui regândite ecologic, în întâmpinarea influenţelor naturii asupra acesteia.

Cote anuale de recoltă

După cum s-a anticipat deja, vânătoarea constituie o activitate raţională, prin intermediul căreia se pune în valoare, pe termen lung, o resursă naturală regenerabilă.

Pentru a exploata durabil vânatul, în interesul societăţii şi al vânătorilor care sunt direct interesaţi de asigurarea perenităţii activităţii, prelevarea unei anumite cote din acesta se face strict în limitele surplusului populaţional, stabilit prin metode şi mijloace cu pretenţii ştiinţifice. Acest lucru nu se face însă de către vânători – care ar fi tentaţi să fie subiectivi, fie din dorinţa de a vâna pe moment mai mult, fie din dorinţa de a lăsa în natură un efectiv exagerat de reproducători cu gândul la ziua de mâine – ci de către managerii activităţii cinegetice.
În final, calculele şi propunerile de cote anuale de recoltă, efectuate profesional de aceşti manageri pentru fiecare populaţie de vânat, din fiecare fond de vânătoare în parte, sunt aprobate la nivelul Autorităţii publice centrale care răspunde de activitate, după obţinerea eventualelor avize necesare din partea Autorităţii publice centrale care răspunde de mediu, de către funcţionari publici neutri, devenind obligatorii de realizat de către gestionari. Acest mecanism de stabilire corectă a cotelor de recoltă este completat, în scopul conservării echilibrului în natură, de prevederile legii care consideră contravenţie nerealizarea acestor cote şi infracţiune depăşirea lor de către gestionari.

Aşadar, lucrurile sunt cât se poate de clare şi de judicios reglementate.

Cum sunt stabilite totuşi surplusurile populaţionale în aşa fel încât, prin prelevarea acestora, să nu se pună în pericol populaţiile de vânat, nici prin extrageri exagerate şi nici prin extrageri subdimensionate care să conducă la suprapopulări, degenerări sau producerea de prejudicii societăţii? Problema antamată în mod ştiinţific cu peste 50 de ani în urmă şi-a găsit soluţionarea prin stabilirea unor efective optime pentru principalele specii de vânat sedentar, pe fiecare fond de vânătoare în parte.
Aceste efective optime au fost ulterior recalculate periodic, de regulă la 10 ani, pentru a fi luate în seamă schimbările intervenite în peisajul fondurilor de vânătoare. Astfel de efective optime sunt stabilite acum în România pentru cerbul comun, cerbul lopătar, căprior, capră neagră, mistreţ, iepure, cocoş de munte, fazan, potârniche, urs şi râs.
Prin urmare, pentru fiecare fond de vânătoare în parte sunt stabilite aceste efective optime. Sunt, de asemenea, stabilite pentru unele dintre aceste specii şi structuri optime, pe sexe deocamdată.

Atât managerii fondului cinegetic, cât şi vânătorii cunosc efectivele şi structurile optime, precum şi obligaţia lor de a tinde permanent, prin vânătoare, către acestea.

Efectivele reale de vânat, existente în fondurile de vânătoare, sunt recenzate anual, lucrarea definitivându-se primăvara, la sfârşitul fiecărui an vânătoresc. Se recenzează de fapt stocul de reproducţie rămas după sezonul de vânătoare şi după trecerea perioadei critice de iarnă, fără a fi luată în considerare progenitura din anul respectiv.
Din diferenţa celor două categorii de efective, conform unor formule de calcul şi unor programe pe computer menite să elimine eventuale erori de recenzare, se stabilesc cotele anuale de recoltă, bineînţeles luând în considerare anumite sporuri naturale anuale, diferite de la specie la specie şi de la o zonă altitudinală la alta.

Etapele prezentate mai sus, concis şi simplu pentru o mai facilă înţelegere, ascund în spate ani de cercetări privind nivelul efectivelor optime, al sporurilor naturale şi al metodelor eficiente de evaluare, precum şi o experienţă de 50 de ani în ceea ce astăzi numim “vânătoare durabilă”. Pentru toate celelalte specii de vânat sedentar la care nu sunt stabilite efective optime, se are în vedere, la stabilirea cotelor anuale de recoltă, doar evoluţia efectivelor acestora, o anumită densitate a lor, considerată normală şi experienţa acumulată în timp în ceea ce priveşte nivelul posibilităţilor de vânare.

În sfârşit, pentru speciile migratoare se are în vedere doar evoluţia efectivelor acestora, inclusiv în lume, şi, bineînţeles, experienţa cotelor de recoltă realizate în anii precedenţi.
Toate aceste lucrări şi etape necesare stabilirii cotelor de recoltă sunt monitorizate atent de la nivelul autorităţilor publice centrale care răspund de activitatea cinegetică şi de activitatea de protecţie a mediului, apoi aprobate de cea dintâi, cu avizul celei de-a doua. Pentru speciile de vânat strict protejate şi pentru cele din zona ariilor protejate, nu din ariile strict protejate unde nu se vânează, mai este necesar şi avizul Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.

Iată aşadar “furcile caudine” care asigură o gestionare durabilă, în interesul perenităţii vânatului şi al vânătorilor din România.

Tradiţie şi cultură vânătorească

Literatura cinegetică

Literatura de specialitate şi în legătură cu specialitatea cinegetică a constituit, din totdeauna, o sursă importantă de documentare şi de inspiraţie pentru mulţi vânători şi pentru nenumărate persoane cu preocupări tangenţiale activităţii. De la lucrări referitoare la întemeierea provinciilor româneşti şi până în zilele noastre, au rămas scrieri de inegalabilă valoare, atât pentru activitate cât şi pentru istoria şi cultura poporului român.
Mai întâi, cronicarii vremii din sec. XV şi XVI au exploatat legenda întemeierii Moldovei, una din cele trei provincii româneşti, ca fiind ocazionată de o partidă inedită de urmărire a unui bour, cu copoi.

Subiectul de mai sus beneficiază de un tratament aparte în secolul al XVIII-lea, într-o lucrare cu valoare ştiinţifică şi literară de excepţie, intitulată “Descriptio Moldaviae”, a eruditului cărturar umanist Dimitrie Cantemir. Lucrarea a fost scrisă la solicitarea Academiei de la Berlin şi cuprinde capitole speciale dedicate animalelor sălbatice şi vânătorilor domneşti.

În secolul al XIX-lea, mai exact în anul 1874, a fost redactat “Manualul Vânătorului” de Costache C. Cornescu, considerat a fi prima lucrare de pură specialitate. A urmat, în acelaşi an, eseul “Pseudo-Kynegheticos” al scriitorului Alexandru Odobescu, apreciat ca monument de artă literară, cu semnificaţii spirituale profunde despre vânătoare.

În penultimul an al aceluiaşi secol, Daniil G. Carussy a publicat “Călăuza Vânătorului”, iar în primul an al secolului XX, fraţii E. C. Gheorghiu şi dr. S.C. Gheorghiu au editat “Vânătoarea în România”, carte de referinţă, cu caracter enciclopedic în domeniul cinegetic. De la început de secol XX, au început să fie editate şi reviste în specialitate, cum au fost: “Diana” (1903-1914); “Vânătorul” (1905 şi 1909), “Vânătoarea în România” (1915-1916) şi alte periodice de mai mică distribuţie.

“Revista Vânătorilor” (1919-1948), editată de Uniunea Generală a Vânătorilor din România, şi revista “Carpaţii” (1933-1947), urmate de “Vânătorul” (1948-1953), “Vânătorul şi Pescarul Sportiv” (1953-1989), “Vânătorul şi Pescarul Român” (1991-2001) şi “Vânătorul Român” (2002 – 2006) şi din nou “Vânătorul şi Pescarul Român” (2006 – ) sunt, de fapt, ipostaze ale aceleiaşi publicaţii editate continuu din 1919 încoace, de asociaţia naţională a vânătorilor din România.

În perioada interbelică, România şi-a consolidat prestigiul de care se bucura deja în domeniu, prin contribuţia esenţială a lui Gheorghe Nedici, care a militat pentru înfăptuirea Uniunii Generale a Vânătorilor (1919), a coordonat elaborarea legii pentru protecţia vânatului şi reglementarea vânătoarei (1921), a colaborat la înfiinţarea Muzeului Naţional de Vânătoare (1931) şi s-a distins ca publicist în specialitate, cu mai multe lucrări printre care monumentala “Istoria vânătoarei şi a dreptului de vânătoare” (1940).

Literatura de specialitate şi literatura beletristică de inspiraţie cinegetică au luat amploare extraordinară în această perioadă. Mulţi specialişti autentici sau autodidacţi şi scriitori s-au consacrat ca autori ai unor celebre lucrări de referinţă sau de artă literară. Numele acestora şi al lucrărilor lor ar încărca inutil textul, ca de altfel şi încercarea de a selecţiona, în continuare, lucrările cu adevărat remarcabile din multitudinea celor elaborate în această perioadă şi mai ales după 1950.

Toate susţin însă posibilităţile nelimitate de documentare şi de inspiraţie pentru cei interesaţi, pe care le oferă cu generozitate atât literatura cinegetică, cât şi practica cinegetică în general.

Mitologie

Se cade să subliniem, concis, că în cetatea de piatră a Carpaţilor României au vieţuit strămoşii noştri daci, cei care se intitulau “asemenea lupilor”. Ulterior, sorgintea latină a românilor a fost consfinţită prin simbolul lupoaicei capitoline.
Născut sub semnul lupului, poporul român a consacrat acestuia 35 de zile de sărbătoare în decursul unui an calendaristic, ceea ce spune mult în privinţa legăturii afective cu specia.

Descoperim însă similitudini tulburătoare şi între mitologia română şi mitologiile franceză şi italiană, în privinţa ursului, un alt mare giuvaer al codrilor noştri. Ziua de 2 februarie “Stratenia” are aceeaşi semnificaţie cu “chandeleur” din Franţa ori “candelora” din Italia. Cerbul, regele încoronat al munţilor noştri, este şi el prezent în cântecele şi datinile străvechi, în heraldica şi în mitologia românească, asemenea multor altor şi altor specii de vânat.

Depăşind cu înţelepciune situaţiile trecătoare, uneori conflictuale, şi prejudecăţile vremii, poporul român a ştiut să preţuiască şi chiar să divinizeze vieţuitoarele, inclusiv pe cele aparent potrivnice intereselor sale de mult dispărute din alte părţi ale Europei. Relieful fragmentat, climatul general şi solul fertil al României au determinat, la rândul lor, existenţa unei extraordinare biodiversităţi vegetale şi animale, favorabile vieţii sălbatice.

Pe fondul acestor binecuvântate condiţii de mediu, legătura afectivă dintre poporul român şi sălbăticiunile României, exemplificată din plin în istoria cultă şi cea poporană, ca de altfel şi în mitologia autohtonă, şi-a spus convingător cuvântul. Consecvenţi acestor convingeri ce vin din trecut, aşadar unei concepţii tradiţionale despre vânat şi vânătoare, garantăm generaţiilor viitoare moştenirea primită de la înaintaşi.

Acesta a fost şi rămâne crezul generaţiilor de manageri şi vânători contemporani.

Expoziţiile de vânătoare

De fapt, expoziţiile de trofee de vânat dobândite prin vânătoare au reprezentat o altă modalitate de continuare a instruirii vânătorilor în privinţa calităţii acestor trofee, care reflectă relativ corect atât valoarea genetică şi vigurozitatea vânatului purtător, cât şi evoluţia acestora în timp.

Din 1930, de la Leipzig şi până în prezent, România a participat la cele mai importante expoziţii internaţionale şi mondiale de vânătoare, bucurându-se constant de un loc fruntaş în privinţa numărului de medalii de aur dobândite şi, mai ales, în privinţa recordurilor mondiale omologate. Astfel:

  • Leipzig, în 1930, a dobândit trei recorduri: de cerb (K. Kosch), de căprior (E. Witting) şi de mistreţ;
  • Berlin, în 1937, a dobândit două recorduri: de capră neagră (141,10 pct. C.I.C. – A. Hesshaimer) şi de blană de urs (G. Kornis);
  • Florenţa în 1964, a dobândit încă două recorduri mondiale: la mistreţ (138,28 pct. C.I.C. – E. Fazecaş) şi la blană de urs (414 pct. C.I.C. – I. Sima);
  • Novi Sad, în 1967, a dobândit inegalabilul record mondial la craniu de pisică sălbatică (de 21,40 pct. C.I.C. – I. Anton), dar şi noi recorduri: la cerb comun (243,17 pct. C.I.C. – I. Manelescu), la craniu de urs (64,10 pct. C.I.C. – V. Grigoriu) şi la craniu de lup (43,90 pct. C.I.C.);
  • Budapesta, în 1971, a dobândit trei noi recorduri mondiale: la craniu de urs (65,75 pct. C.I.C. – I. Manelescu) şi la craniu de lup (44,17 pct. C.I.C. – V. Grigoriu);
  • Torino, în 1972 şi în 1973, prezenţa României a fost elogiată pentru valoarea trofeelor nou dobândite prezentate;
  • Ceske – Budejovice, în 1976, România a primit medalia onorifică, omologând încă două noi recorduri mondiale: la craniu de urs (66,15 pct. C.I.C. – I. Grama) şi la blană de urs (465,28 pct. C.I.C. – N. Ceauşescu);
  • Marsilia, în 1977, România a înregistrat doar rezultate remarcabile, fără a omologa alte noi recorduri;
  • Bucureşti, în 1978, a dobândit încă un record mondial, la blană de urs (598,53 pct. C.I.C. – N. Ceauşescu);
  • Nitra, în 1980, România a primit medalia “secera de aur” cu diplomă, omologând încă două noi recorduri ale expoziţiei: la colţi de mistreţ (144 pct. C.I.C. – N. Ceauşescu) şi la blană de lup (172,64 pct. C.I.C. – G. Grigorea);
  • Plovdiv, în 1981, România a ocupat locul 2 după ţara gazdă, ca număr de medalii obţinute, dar a dobândit şi recordul mondial la cerb (261,25 pct. C.I.C. – N. Ceauşescu);
  • Brno, în 1985, România a mai omologat alte patru recorduri mondiale: la blană de urs (687,79 pct. C.I.C. – N. Ceauşescu), la craniu de urs (68,30 pct. C.I.C. – N. Ceauşescu), la blană de lup (180,02 pct. C.I.C. – N. Goicea) şi la craniu de lup (44,68 pct. C.I.C. – G. Grigorea);
  • Nürenberg, în 1986, România a omologat un nou record: la craniu de lup (45,30 pct. C.I.C. – N. Şelaru) dar numai naţional;
  • Bucureşti, în 1997, România a omologat, alte două noi recorduri mondiale: la craniu de urs (69,47 pct. C.I.C. – O.S.P. Bârgăului) şi blană de lup (186,17 pct. C.I.C. – N. Goicea).

Palmaresul menţionat concis reliefează cât se poate de convingător locul României în ierarhia mondială a valorii trofeelor de vânat, motiv de mândrie naţională şi stimulare a interesului vânătorilor pentru vânat de calitate.

Muzeele de vânătoare

În şi mai mare măsură decât expoziţiile de vânătoare, care au fost organizate periodic, muzeele de vânătoare, care sunt instituţii cu caracter permanent, şi-au adus contribuţia la educarea vânătorilor, dar şi a altor persoane interesate şi a publicului larg, în domeniul cinegetic.
Muzeele au avut şi au menirea de a reliefa atât istoria vânătorii, cât şi preocupările actuale ale managerilor şi vânătorilor în privinţa vânatului, a metodelor şi a mijloacelor de vânătoare.

În România, un astfel de Muzeu de vânătoare, al doilea de acest gen din Europa, a fost organizat în pavilioanele din Parcul Carol I, în anul 1931. Din păcate, în 1940 acest muzeu a fost distrus într-un incendiu de proporţii, dispărând o dată cu trofeele şi alte exponate de valoare cinegetică inestimabilă. În 1996, ca urmare a insistenţelor reprezentanţilor A.G.V.P.S. din România, s-a organizat la Posada-Sinaia un alt muzeu naţional de vânătoare, mai întâi sub patronajul Ministerului Culturii, apoi cedat administraţiei Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva.

Acest muzeu, reuneşte într-un singur loc un număr impresionant de trofee de vânătoare din Carpaţi, arme de panoplie, tablouri, sculpturi şi alte obiecte de artă ale patrimoniului cinegetic.

De asemenea, muzeul abordează simbolic şi alte tematici, cum ar fi istoria cinegeticii din România, precum şi istoria metodelor şi mijloacelor de vânătoare etc..

De ce vânăm?

Iată una din întrebările pe care “verzii” le pun din ce în ce mai frecvent şi mai tranşant celor circa 7 milioane de vânători din Europa. Această întrebare şi altele asemenea, care au început să fie auzite şi la noi, trebuie să ne oblige la răspunsuri sincere, în primul rând faţă de noi înşine. Dacă nu le vom putea găsi noi satisfăcătoare, cu greu vom putea fi convingători, în discuţiile purtate pe această temă, cu opozanţii vânătorii.

Vânăm, fără îndoială, pentru menţinerea echilibrului agro-silvo-cinegetic, în limitele sporului populaţional, transmis nouă (vânătorilor) sub formă de cote de recoltă, de autoritatea publică centrală a statului în domeniu. Vânăm, aşadar, durabil, cu aprobarea şi sub controlul autorităţilor publice centrale care răspund de vânătoare şi de mediu. Vânăm preponderent selectiv, aducându-ne astfel contribuţia la conservarea şi chiar la îmbunătăţirea calităţii populaţiilor de vânat. Facem acest lucru în calitate de vânători calificaţi, printr-un examen susţinut şi promovat cu ocazia dobândirii calităţii de vânător.

Practicăm, deci, vânătoarea în cunoştinţă de cauză, pe cheltuială proprie, scutind statul de plata unor sume importante de bani pentru eventuala angajare a unor profesionişti care să facă, în lipsa noastră, acelaşi lucru.

Iată un răspuns care poate fi apreciat teoretic ca fiind complet şi convingător chiar şi pentru “verzi”. Nu este însă aşa. “Verzii” insistă să afle un răspuns tranşant la întrebările: De ce vânăm? Care este motivaţia interioară a acestei îndeletniciri? O facem din plăcere sau din necesitate?

Răspunsul nu poate fi deloc simplu, fiindcă s-ar risca interpretarea eronată a acestuia, în defavoarea vânătorilor.

Vânăm, în principal, din dorinţa menţinerii echilibrului agro-silvo-cinegetic, artificial şi riguros stabilit. Această necesitate nu poate fi pusă la îndoială, deoarece altfel, fără extragerea surplusurilor populaţionale, s-ar produce un haos în activitatea de gestionare raţională a vânatului şi în echilibrul instabil şi temporar stabilizat artificial de OM în natură. Haosul ar conduce, în final, la sărăcirea faunei sălbatice şi chiar a biodiversităţii. Necesitatea poate să nu fie însă conştientizată de absolut toţi vânătorii.

Motivele practicării activităţii de vânătoare, de către aceştia din urmă, sunt foarte diverse:

  • Unii o fac din plăcerea de a petrece, motivat şi activ, o parte din timpul liber în mijlocul naturii; motivaţia vânătorului este determinată într-un astfel de caz, de “excursia” făcută şi de actul vânătorii în sine, generator de emoţii intense spre care orice bărbat are o pornire lăuntrică, ancestrală; natura şi vânătoarea, împreună, îi poate capacita pe vânători într-o asemenea măsură, încât să uite de toate problemele cotidiene; aceasta, adăugat la efortul fizic făcut, constituie pentru ei un important şi eficient mijloc de “reîncărcare a bateriilor” organismului; toate, la un loc, constituie motive suficiente pentru părăsirea temporară a comodităţii oferite de căminul familial;
  • Alţi vânători, care se respectă şi respectă în egală măsură vânătoarea, o fac pentru “arta vânătorii din pasiune”; aceştia sunt motivaţi mai mult de modul în care dobândesc vânatul, nu de cât anume vânat dobândesc; ei sunt capacitaţi de tehnica vânării şi urmăresc perfecţiunea actului în sine, neinteresându-i prea mult rezultatul vânătorii;
  • Sunt şi vânători care practică vânătoarea din dorinţa de a dobândi, cu orice preţ, vânat cât mai mult, chiar în condiţiile în care fac rabat de la etica practicării activităţii; prin această fază trec foarte mulţi dintre vânătorii începători, insuficient şcolarizaţi; din păcate, unii rămân cu această pornire anormală toată viaţa;
  • Puţini dintre “vânători” merg la vânătoare pentru a ucide vânatul, încălcând sfidător orice regulă de etică vânătorească; între ei şi braconieri nu este prea mare deosebire, afară de faptul că unii acţionează la limita legii, iar alţii în afara ei;
  • Există şi vânători, puţini la număr, care practică vânătoarea pentru şansa de a studia vânatul, interesându-i în mai mare măsură observaţiile asupra acestuia, ecologice şi etologice, decât rezultatul vânătorii; sunt în general vânători care cunosc atât de mult despre comportamentul vânatului, încât actul vânătorii devine prea facil şi prea puţin interesant, comparativ cu acumularea, în continuare, de cunoştinţe în domeniu;
  • O altă categorie de vânători, în general mai nevoiaşi sau mai gurmanzi, vin la vânătoare pentru vânatul pe care-l pot prelua în bucătăria proprie; aceasta a fost şi rămâne încă o motivaţie puternică pentru practica vânătorii, indiferent dacă vrem să o recunoaştem sau nu;
  • În sfârşit, sunt şi vânători care merg la vânătoare pentru masa sau focul de la final de zi, justificate de buna dispoziţie şi de atmosfera descătuşată de constrângerile cotidiene cu care aceasta se încheie; în astfel de situaţii, când se lasă frâu liber imaginaţiei şi comunicării sincere, se transmit cel mai instructiv cunoştinţele, obiceiurile şi tradiţiile vânătoreşti; pentru mulţi vânători, sfârşitul zilei de vânătoare contează cel mai mult.

Iată câteva dintre motivaţiile concrete ale interesului vânătorilor pentru practicarea vânătorii. Probabil că sunt departe de a fi epuizate, deoarece acestea sunt cu mult mai nuanţate şi pot domina mai multe deodată acelaşi vânător.

Le place sau nu “opozanţilor vânătorii”, acestea sunt, în general, motivele reale pentru care vânătorii vânează, bineînţeles în limitele şi în condiţiile menţionate. Din aceste motive, vânătoarea a fost şi este încă îndrăgită. Vânătoarea nu este, aşadar, nici simplu sport, nici activitate pur raţională şi nici nu dăunează, aşa cum este acum practică, în vreun fel naturii.

Deşi vânează din motive diverse – unele criticabile nu numai din partea “verzilor” ci şi a semenilor – vânătorii fac în general, pe cheltuiala proprie, un lucru util faunei de interes vânătoresc, echilibrului în natură şi societăţii. Acesta este lucrul cel mai important şi de netăgăduit. Cu o singură condiţie, şi anume ca vânătoarea să se practice durabil, lucru care depinde de capacitatea managerilor în domeniu şi de eficienţa luptei antibraconaj.

Forward

In Romania, hunting has been considered for the past 50 years a rational activity, that was carried out in order to preserve the natural balance; or, in other words, in order to preserve the balance between species of predatory game and those of herbivorous game on the one hand, and between game species in general and their environment on the other hand.
This notion has gained importance as the actual natural balance stopped being as such a long time ago, but rather a balance kept in a state of relative stability by means of the wise and ecologically and economically motivated intervention of the human factor.
Hunting is therefore a conscious activity by which a natural regenerating resource is exploited in a durable way. It is perceived this way by managers in the domain who follow permanently the evolution of the game populations from the quantitative and qualitative point of view and establish, by means of methods that claim to be scientific, annual hunting quotas that are differentiated for several species of sedentary game according to sex, age group and quality. They apply the same principles in pursuing the preservation of correctly structured optimum populations of game, in order to obtain hunting quotas as large as possible with the least prejudices caused by hunting to the agricultural and/or forest environment.
To real hunters, hunting was and still is something totally different. It is mostly an old inner calling for game and nature that they cannot resist. In many of our non- hunting fellows, this calling lies dormant just to break out by surprise when they least expect it. There is one thing that cannot be denied: hunting is generally practiced out of passion, a passion that usually consumes both money and time. No matter how passionate hunters may be and how expensive the object of their passion, they are aware of what they do within the limits of the pre-established annual hunting quotas that ensure that they could hunt again the next day. That is why to a lot of hunters what and how they hunt is more important than how much they do it. To them, the real hunting satisfaction comes from the sportslike and elegant way in which they get their game, rather than the size of the hunt painting or the score of the trophy. The latter may be a source of satisfaction, though a minor one, as are the economic results of the activity carried out voluntarily.
To historians and cultivated people, hunting also means past, civilization and a tradition that consists of thousands of years of moderate experience. From the times of the prehistoric harvester and hunter up to the present, the evolution of hunt has been in close relation with the evolution of the human society, that has materialized in priceless traces in the world and hunting culture.
The positive influence and role of hunting can be proved by countless archeological data, cave drawings and ancient writings, medieval books and modern hunting treatises. Equally eloquent are also the huge number of bas-reliefs and ancient sculptures, more modern statues, statuettes and sculptures, modern paintings and photos and many more such works of art inspired mainly by game and hunting. The folklore and toponymy are even more proofs, as well as the countless and immortal written or/and interpreted works. All of these back up the notion according to which hunting and game have always been an inexhaustible source of inspiration for artists and have had an overwhelming influence on the evolution of the human society that, in its turn, has influenced them accordingly.
For nature protectionists and even for “green” youths, that are definitely less experienced in the field of nature protection, hunters still are examples worth following. Showing pragmatism, hunters have imposed obstacles in practicing hunting by limiting it in space and time so that they would not endanger in any way the perenniality of their activity. They have also been the first ones to become aware and take a stand against the deterioration of the game habitats and to understand before anyone else that protecting the game without adequately protecting its habitat is just a utopia, very much like the notion of total protection of some game species in certain places.
Sharing a common love- nature- that includes game as well, protectionists, “green” youths and hunters basically share the same interests. The only difference is that, as we have already mentioned, part of them have a pragmatic spirit and thousands of years of experience, whereas the rest are juniors in this field and still have unrealistic theories, such as the one we mentioned above, lacking in any concrete material interest.
Both groups try to get over some unavoidable “misunderstandings” as they monitor the influence of civilization on the natural balance and take pains to intervene in the former in order to favor the latter. Although they act separately, though having the same interest, from now on they will all have to take responsibility as to what is handed down to future generations.
However, only hunters will be allowed to use guns in order to preserve the balance between game and environment.
With regards to sportsmen, we would like to emphasize that hunting is not just sports, although it requires physical effort, sometimes for a lifetime, and fair-play spirit. This activity must not be confused with the discipline of target shooting either, for the former has a totally different motivation and is carried out in much less predictable conditions than the ones in shooting galleries. Hunting entails complex knowledge about nature, game and hunting techniques, reason and inspiration, physical condition and passion, self-education and self-control, talent and experience, as well as special emotional experience to motivate the physical effort and the temporary escape from the everyday tumult.
To veterinarians, similarly to their fellows from the European Union, hunting is just an activity that is useful to society and is wrongly called “killing of wild animals”, by means of which certain animal products (meat, fur, antlers) are introduced in the circular flow. The definition they give to hunting is simplistic, as hunters do not kill the game, but rather hunt it, as it has been shown. Although the notions are somewhat similar, the act of confusing them bears the risk of being considered ignorant, a risk that contemporary veterinarians have taken upon themselves, bringing about countless protests from the part of national and international organizations in the field.
Hunting is therefore perceived differently, according to the profession of those who are somewhat interested in this activity. These perceptions generate a certain image among fellow people. This is why modern hunters, who are aware of the actual risk of people misperceiving the activity practiced by them in good faith, state the indisputable truth according to which they carry out an activity that is good for the natural balance and the human society out of passion and on their own money. If they didn’t do it, the society would have to hire professionals for this and spend state money. What would happen to the bear and wild boar populations that got out of control? What about the wolf, the fox, the marten, the polecat, the hen hawk and other species that may decimate the herbivorous game and look for alternative food resources on villagers’ farms? Not to mention the populations of herbivorous game that can get, in their turn, extremely harmful to agriculture and forests, as they would increase chaotically.
These are just a few reasons why contemporary hunting, as it has been briefly presented, needs a concise redefining as a hunters’ hobby that is useful to both natural balance and human society.

N. Şelaru

The Management and Administration of Hunting grounds

During the history of hunting, the principles that lay at the basis of game administration and management underwent very important changes, as they did in many other countries.
At the beginning, the game was considered “res nullius”, as each hunter could get it anywhere and anytime, according to necessities and possibilities. The game, especially the migratory one, did not belong to any landowner.
The sedentary game was no different in this respect, as it is a well-known fact that it moves without any restrictions from one piece of land to another.
In time, owners of big agricultural and forest
Lands laid claim to the game that was temporarily on the lands that belonged to them, and they either allowed other hunters to hunt or not, according to what they considered right; this applied to all game species or only to some of them. This principle that was imposed in most of the countries on the old continent was made into a law in inter-war Romania. All game, whether sedentary or migratory, belonged entirely to the owner of the land on which the game could be found at that time.
There was only one amendment, according to which the owner, if not a hunter- member of the Romanian Hunters’ General Union- could not hunt and was forced to lease this right to those who had this quality and, implicitly, the required hunting permit.
As for the pieces of land smaller than 100 hectares, one could not sign a contract directly with the owners, but with the town hall, and the rent was paid to the local budget in order to be spent on community work.
After 1947, as the new law regarding hunting was promulgated and adapted to the new socio-economic organization of
Romania, the principle changed. Game became without exception state property and the landowners lost all rights over it. According to the provisions of the laws that followed, the hunting domain in Romania was divided into units of hunting management called hunting grounds. Their administration was entrusted exclusively to the forestry ministry.
As part of the contract, the actual management of only 2/3 of the hunting grounds was assigned to hunting associations. Following a model from the East, the ministry in charge of the forestry activity held in direct administration the most important hunting grounds called Special Hunting Husbandries (GVS), that made the rest of almost 1/3 of the hunting surface of the country. In December 1989, the hunting activity was organized this way, with a slightly higher percentage of 37% of special hunting husbandries, as compared to the rest of 63% of the surface entrusted to the hunting associations affiliated to the AGVPS.
The socioeconomic changes that took place in our country after this date, as well as the importance of aligning the Romanian legislation to the new international set of laws in the domain, brought about the modification of the law of the game economy. The new Law of hunting grounds and game protection no. 103 from September 27, 1996 came into force on October 26, 1996.
This law was mainly the result of the pressure put by the AGVPS management on the Central State Authority that is in charge of forestry and hunting.
The representatives of the National Administration of Forests also adopted this initiative, owing to the force of circumstances and to the apparently unjustified reduction in the number of some important game species that followed the events of December 1989.

According to the provisions of the new law, the following principles were made statutory:
□ the national hunting grounds, comprising game, that is state property, and game habitat, whose land can be either private or owned by state, were divided in hunting husbandry administrations called hunting domains, having a surface of minimum 5,000 hectares in the plain and 10,000 in the mountain; this ensures a relative game stability and the possibility of an efficient hunting culture;
□ game, as the main component of the national hunting grounds, remained state property and consequently was no longer at the service of whimsical owners of agricultural and forest land; however, these land owners are paid 50% of the rent for the hunting domains for allowing game and hunting on their lands;
□ the ministry in charge of managing the forestry grounds and the national hunting grounds is responsible for the strategy in this field, regulating the activity, checking the implementation of legal rules in the field and following the provisions of the leasing contracts; it is also in charge of following the evolution of game populations and approving the annual game harvest quotas;
□ the contracts of managing the hunting grounds are made for minimum 10 years between the competence minister on the one hand and the hunting associations and the National Administration of Forests on the other hand, that are legally bound to keep the game populations to a certain level and in a structure deemed by state research institutes as being most favorable to the habitat;
□ all hunters, whether Romanian or foreign, are allowed to manage hunting grounds provided that they are organized in hunting associations and have a hunting license they can get by taking an exam administered by a national committee after at least one year of theoretical and practical training in the domain;
□ the number of hunters is limited according to the surface of the hunting grounds, and the hunter’s license can be strictly obtained only within the number of spots available in each hunting organization; the figure of 60,000 hunters is in agreement with the actual surface and the hunting potential of the hunting grounds managed by the hunting associations;
hunting is carried out only by hunters, mainly to maintain the agricultural, forest and hunting balance, as well as to preserve the sturdiness and quality of game; hunting is also carried out for social purposes and, in addition, for the material results coming out of it.

The diversity of the habitats and fauna of hunting interest

Geographically speaking, Romania is situated in full temperate zone and is crossed by the Carpathians arch that goes from north to south in the upper half and from east to west in the lower one. Because of the geographical position and of the existence of the Carpathians arch that functions like a huge controller of air masses, the country is influenced by the mild climate of the Atlantic Ocean in the north of the mountains, by the excessive continental climate in the east and south¬east of the mountains, and by the Mediterranean climate in the south-west of the country. All of these climate influences, which cross over in passages and over the mountain ridges and are grafted on the extremely heterogeneous relief set in descending steps going down from the centre to the north, south and east of the country, have brought about the existence of a multitude of microclimates having the most diverse animal and vegetal associations that are typical of the mountain, hill, plateau, plain, everglade and delta areas. This is a first explanation for the great vegetal and animal biodiversity that can be found in Romania.
A second explanation for the preservation of this biodiversity in Romania as compared to many other European countries is the lower population density and the less intensive exploitation of the soil intended for agricultural and forestry production. This is why the deterioration of the natural habitats took place slower and to a lesser extent than in the countries with a denser population and higher life standards.
Lastly, a third explanation for the conservation of the great biodiversity in Romania is the wisdom of our forefathers who showed concern about the next day and future generations by making a point of exploiting the regenerating natural resources in a durable way.
It is in this context that one should consider the exceptional situation of the number and quality of game populations in Romania, including species of hunting interest on the brink of extinction in many countries from Europe. One can proudly say that Romania is one of Europe’s large predator reservations, beside some other East European countries.
This can be explained by the fact that in Romania one can find the highest density of brown bears (Ursus arctos L.), wolves (Canis lupus L.), wild cats (Felis silvestris L.) and otters (Lutra lutra L.). These species live in dense enough populations to cause damages in the animal farming, hunting and pisciculture areas of activity. The lynx (Lynx lynx L.), the mink (Lutreola lutreola L.) and the groundhog (Cricetus cricetus L.) also live in viable numbers. The beaver (Castor fiber) has been recently reintroduced in the fauna of Romania and its populations are fast growing; the jackal (Canis aureus L.), which was introduced in the past 50 years, tends to become a plague to the herbivorous game. Even the populations of some migratory birds are not at all negligible in some periods of the year in Romania: the red-necked goose (Branta ruficollis R), the red duck (Aythya nyroca G.), the shelduck (Tadorna feruginea P), the smew (Mergus sp.), the eastern flossy ibis (Plegadis falcinellus L.), the common snipe (Gallinago media Lt.), the land rail (Crex crex L.) and the water rail (Rallusaquaticus L.).
The exceptional situation of Romania regarding the biodiversity of the fauna of hunting interest and the preservation of some more than viable populations of predators, including small ones, is totally unfavorable from the economic point of view to both managers of hunting grounds and hunters. They have to content themselves with much lower game harvest quotas than those of their fellows from Europe, where predators do not compete with hunters to the same extent for the same population surplus.
Preserving the fauna biodiversity of hunting interest in Romania and perpetuating a healthy balance between species of herbivorous game and those of predatory game, as well as between game species in general and their environment incur a lot of expenses on native hunters, managers of hunting grounds and, eventually, the country’s economy. This is why the efforts of the countries from Europe where there are no more endangered species should be directed towards the countries where these species still live in order to protect them. Restocking these species, especially those of predators in the habitats from where they disappeared for a long time, seems to be no longer feasible because of the refusal of native people to collaborate openly in this direction.
In conclusion, the efforts of the countries from Western Europe directed towards preserving endangered species where they still live in viable populations should by no means be stopped by some interdictions in the form of instructions and advice given by the very people who were not wise enough to apply them. In the absence of any reasonable justification, especially of an economic nature, protecting and preserving the endangered species risk remainingjusta Utopia.
The managers of the hunting activity from Romania do not want to repeat the mistakes made in other countries; at the same time, neither should they bear the costs of saving some endangered species from Europe and worldwide.
This is a reality that cannot be denied and people should react to it in a constructive and efficient way.

Game Species

The chamois (Rupicapra rupicapra L.)
Although originally a forest animal, the chamois can be found especially in the alpine barren zone, in the vicinity of rocks that are inaccessible to man and domestic animals. In winter it descends temporarily to the forest height limit and sometimes to the rocks from afforested land. By way of exception, there are also some small groups of chamois which leave the forest very seldom.
By periodically moving to the forest when it snows and towards the alpine barren zone where snow is swept off fast when the weather is nice, the chamois manages to always choose the most favorable living conditions, even during critical winter time. This is why the chamois does not need any extra feeding. However, salt is indispensable and attracts it irresistibly.
The rutting season of the chamois from the Carpathians starts when the weather gets very cold, usually in the second half of October, and it lasts approximately one month. Cold weather hurries this activity the same way hot weather delays it.
Chamois hunting is generally done by stalking and very rarely by still-hunting. The hunting season starts 1st September and ends an 15th of December. The battue and the hunt with dogs are forbidden by law. The guns that can be used in Romania for hunting chamois must be rifles of caliber 5.6×50 and up.
Chamois hunters preparing to come to the Romanian Carpathians should be advised that the land is hard of access and strenuous even for professional sportsmen. However, the effort is worth making as this is the only place where they can come across exceptional individuals belonging to the most vigorous subspecies of chamois in the world that is the origin of truly unparalleled trophies. The unbeatable world record of 141.1 CIC points belongs to Romania since 1937, as do other 7 out of the first 10 world trophies.
Beginning with 1990, many more trophies worth over 120 points have been acquired, the most frequent being those worth over 110 points for he-goats and over 105 points for goats.
For all the above-mentioned reasons, chamois hunting in Romania can be considered a touchstone that shouldn’t be missed by any professional mountain hunter.

The red deer (Cervus elaphus)

One of the wildest populations of red deer in Europe can be found in the space between the alpine barren zone and the Danube bank, with an overwhelming weight in the mountains and high hills. Harsh winters and large predators had a great impact on an exceptional natural selection, as shown by the sturdiness of the body and the size of the trophies. During the autumn equinox, the belling is in full swing in the mountains, where it starts around September 15; it grows in intensity until around September 25 – 28 and ends around October 10 – 15 in the alpine barren zone.
In the plains, the belling starts approximately 10 – 15 days earlier, and in the hills only a few days before its start in the mountains As far as intensity is concerned, one should note that in less quiet zones from lower altitudes belling takes place more discreetly and especially at nightfall, so that it gets noticed later and harder.
Cold weather with abundant white frost in the morning and snow followed by clear skies make belling more intense, whereas warm weather makes it weaker, though it does not postpone it, as it is wrongly thought. Top trophies are rare, but they are worth looking for. Romania held for the second time the world record for red-deer between 1981 -1985, with an exceptional trophy shape-wise worth 261.25 CIC points obtained in the Vrancea Mountains, on the exterior bend of the Carpathians.
The Romeo Stanescu trophy, which could have been a new world record in 1937 at Berlin, comes from the very same place that is also the origin of the extremely valuable red-deer in Queen Maria’s park at Balcic (Bulgaria). This trophy was already superseded in Romania in the autumn of 2003 by another national record of almost 270 CIC points obtained in the Gurghiu Mountains, this time on the interior bend of the Carpathians arch. This is also the place of the first world trophy of Romania, called Carol Koch and homologated at Leipzig in 1930.
For truly wild red-deer, which have never been fed artificially, such trophies are absolutely sensational and can be explained only as the result of an extremely valuable gene pool.
Red-deer hunting in Romania can be done by stalking and still-hunting, with or without call, from September 1 to December 31 for males for selection, and from 10 September to 15 November for trophy males. As for females and calfs, the period hunting period is from 1 September to February 15. The rifle that is allowed by law for this species is of calibre 7×57 and up.
Those who consider themselves professional hunters should at least once in their life try their luck and go hunting for wild in the Romanian Carpathians.


The bear (Ursus arctos arctos L.)
The bear is the third most important game in Romania, where it has the highest density. Actually, half of the brown bear population from Europe, except for Russia, lives in the Romanian Carpathians and Sub-Carpathians.
Although it is a species that is strictly protected by both international conventions and the national law in the field, the population surplus of around 200-250 individuals a year has to be extracted strictly in order to prevent overpopulation and damages.
It is obvious that the first to be hunted are the individuals which are old, injured or having serious behavioral deviations, such as leaving the wild habitat temporarily and getting close to places inhabited by human communities. There are still enough individuals left that have to be eliminated in order to preserve the ecological balance.
The traditional hunting methods that ensure a selective extraction in the sense of respecting the nature and the fair-play required by such a hunt are the battue and the stalking; the latter is combined with short periods of still-hunting, especially early in the morning at dawn and in the evening after sunset.
Still- hunting on baits is no more allowed, because it proved to be catastrophic for the bear population structure, badly degraded through the preponderant extraction of the dominant males, chosen from the ones coming to baited areas.
The rifles that are allowed for hunting the bear must have a caliber of minimum 7×64.
Being an extinct species in many countries from Europe, the export of trophies (skins and skulls) from Romania is allowed only within a limited number of CITES permits.
For hunters from everywhere who are interested in the value of brown bears in the world, we would like to add that Romania broke its own world record for bear skin in 1985 with a trophy worth 687.79 CIC points. The breaking of Romania’s previous world record for brown bear skull worth 69.30 CIC points by Russia with a skull belonging to a contestable species from Kamciatka worth 70 CIC points is still debatable.

The wolf (Canis lupus)
The wolf seems to be the species with the largest distribution on the globe after man. Beginning with the Middle Ages, the habitat got smaller and smaller and it even disappeared from many European countries (Great Britain, Holland, Germany, Belgium, Denmark, France, Switzerland, the Czech Republic, Hungary, Sweden, Ukraine) and from 48 states from the USA.
At present, as the species is strictly protected by international conventions and agreements, (i.c. Habitats Directive) it reappeared in many of the above mentioned countries (France, Slovenia, the Czech Republic, Germany, Sweden) and is definitely saved in all the other countries where its populations are diminishing.
In Romania, where the wolf was worshipped as a totemic element in the country’s mythology, and hunted as a ferocious destroyer of game and domestic animals, its populations went down to around 1,500 individuals in 1970 and then have reached almost 4,000 at present. This number is more than viable and must be brought down by shotgun to a reasonable level and density from the hunting point of view.
As for the wolf with a relatively high natural population growth, the population surplus must be regularly extracted by means of appropriate hunting methods such as still-hunting and battue organized during fall-winter-spring period of time. During the mating season, and not only, the wolf answers and comes easily to the “howling” the hunter imitates. However, wolf populations are difficult to keep under control by shotgun.
The gun that is recommended on hunting ethical grounds is the one with a bullet caliber of 5.6×43 and up. The cylinder-bored barrel shotgun and pellets of 5 mm are also frequently used.
The trophy consists of skin and skull. Romania broke its own world record in 1997 with a new trophy worth 186.17 CIC points for wolf skin that is very close to the world record of 46.88 CIC points. The world record for wolf skull is worth 45.30 CIC points. In conclusion, it is not hard to get a golden wolf in Romania.


The wild cat (Felis silvestris)
Although the hunting of this species was prohibited by international conventions as is reflected by the national legislation because of the drastic decrease of its populations in Europe, there are over 10,000 individuals in Romania at present that are scattered in the space between the mountains and the seaside. One can presume that the above mentioned figure is underestimated, as the wild cat lives a very discreet life.
Because it became harmful in many areas with small game, one has to extract annually by means of hunting a certain population surplus that is sized according to the previous years’ experience and the evolution of the populations.
The extracting of this population surplus in the case of the wild cat is done rather randomly by battues for small game or still- hunting. One can also capture it in a systematic way, by den hunting, and, more excitingly, with hunting dogs.
The wild cat is another object of national pride as in 1967 Romania won a world record for skull worth 21.40 CIC points that is very difficult to break. Most of the skulls, especially those of male cats of over 2-3 years of age, meet the required minimum score for the gold medal.


The roebuck (Capreolus capreolus L.)
The roebuck is a more common species that can be found in the space between mountain forests and the Danube Delta, having a higher density in the hills, hillocks and plain areas. The sturdiness of the individuals and the size of the trophies from wild individuals, which are acquired exclusively in the wild and given extra food only during the critical winter period, evince, as was the case with the buck, an exceptionally valuable gene pool.
The national record worth 211.67 CIC points, that was homologated at Marseilles in 1977, originates from the south of the country, from a barren plain with some scattered afforested spots. Valuable trophies worth over 150 CIC points can also be acquired frequently in the plateau and medium-size hill areas from the south, west and middle of the country, as well as in the Danube everglade and the isles in between its branches.
The hunting season for male roebucks is open from May 1st to October 15 and from September 1 to February 15 for females. The hunting methods that are allowed are still-hunting and stalking, with or without call. The battue is prohibited for this species, as well as hunting with pack dogs.
When going roebuck hunting, one is allowed to use only cylinder-bored barrel guns and guns with bullet caliber of 5.6×43 and up, regardless of game sex, season and hunting method.


The fallow deer (Dama dama L.)
Although the fallow deer is not a local species that cannot survive on lands with large predators and a thick layer of snow, it has adapted easily to the climate in a few stations from the west, south, south-east and north-east of the country. At present, the naturalized populations are viable numerically, however of average quality. The national record from 1883 is worth only 204.06 CIC points. However, the trophies that are worth over 180 CIC points are relatively frequent.
The hunting season lasts from September 1 to December 15 for selection males. However, the optimum hunting period for males is shorter, as it lasts only from October 15 to October 30.
Fallow deer hunting is done with a bullet gun of caliber 6,5×57 and up.

The wild boar (Sus scrofa T.)
It is one of the most picturesque species ecology-wise from Romania. It lives in the space between barren mountains and the seaside, having a remarkable density in the beech, evergreen oak and oak forest areas, as well as in the plain and in the Danube everglade and Delta. In such areas with massive accumulations of wild boars one can organize sensational battue hunting contests with or without stopping dogs. The stalking in the evening, with short breaks for still-hunting, and the still hunting at passes are less frequently practiced. More recently, as a result of some strong demands from the part of foreign hunters, still-hunting has been practiced at the feeding places. This is a safer and more comfortable hunting method, although it is liable to criticism for its lack of sporting spirit and possibility to extract the dominant individuals that should be left for breeding purposes.
Such male individuals which frequently weigh 200-300 kilos, with tusks longer than 22-25cm, have made the wild boar from the Carpathians famous and attract passionate hunters irresistibly. That is why the methods are chosen in each case according to the hunters’ possibilities and preferences.
The hunting is allowed for adult males all year and for females and young from June 1 to January 31. An optimum interval is from October 15 to December 14, when mating intensifies and the solitary male wild boars leave their hiding places and join the herds.
The guns allowed for hunting wild boars in Romania are either the cylinder-bored barrel shotgun or the bullet shotgun with a caliber of 6.5×57 and up.
In Romania, the national record worth 144 ICHPG points has not been broken yet since 1980; however, this can happen anytime, as wild boars with tusks worth more than 130-135 and even 140 ICHGP points are relatively frequently hunted.


The lynx (Lynx lynx L.)
Still well represented in the Carpathians, the lynx is next to the bear and the wolf one of the three large predators of herbivorous game in the mountains. It is very seldom found in the high hills. Having a discreet night activity, it can be caught and hunted mostly by chance. Such occasions are offered by the battues organized for wild boars, bears and wolves. With little chance of success, one can capture it occasionally by stalking or still-hunting. Regardless of method, lynx hunting is limited, and is done with a bullet gun of a caliber of 5.6×43 and up or with cylinder-bored barrel gun and pellets of 4.5-5.0 mm. The lynx trophies from Romania, similarly to the bear and the wolf ones, are remarkable, especially the skin worth 173.37 CIC points and the skull worth 28.05 CIC points.
Presently the species is not allowed for hunting – Habitat Directive, individual permits being issued only for problems individuals.


The jackal (Canis aureus L.)
Native of India and Ceylon, it has recently extended its habitat up to the Balkans, being in an obvious expansion towards the north. It reached Romania in the past 50 years, but it is now frequent in Dobrogea, all the Danube everglade and in the water meadows of the main rivers from the south and south- east plain of the country. Lately it was signaled alto in the high hills around Carpathians, and in the northern region of the country.
The limiting of the habitat to the high hill area seems to be motivated by the presence of the wolf.
Although extremely prudent, it can be captured by battues organized for other species, as well as by still-hunting, bait hunting and stalking.
Being very prolific and dangerous to the offspring of the herbivorous game (hare, deer kid, fawn deer, and even piglets), it must be kept under very strict control. It can be hunted all year round.


The fox (Vulpes vulpes L.)
It can be found very frequently in Romania in the space between the alpine barren zone and the Black Sea seaside. It shows up quite naturally during the battue hunts organized for both large and small game. One can also capture it by still-hunting and stalking and with den dogs and pack dogs. Its populations have to be kept under control by means of shotgun all year round, as it is a very numerous and prolific species and is considered the main vehicle of transmitting the rabies. The national record for fox skull is worth 25.70 CIC points, as compared to the world record worth 28.03 CIC points.

The badger (Meles meles L.)
It is a discreet plantigrade animal that can be found in Romania in the space between the mountains and the Danube everglade. It stays on the ground only at night. It spends the day in the den where it sleeps through the winter.
It can be successfully captured by still-hunting late at night when it comes out of its den, or early in the morning when it comes back to its den, from August 1 to March 31. It can also be found during daylight only by chance. One can also still-hunt it at passes or at feeding spots, however with very little chance of success. Den-hunting with trained dogs is also done quite frequently, but when opting for such a method one has to dig up an access hole where it can be captured by the dogs in the underground.
It is hunted with the cylinder-bored barrel gun and pellets of 3.5 x 4.00 mm, as well as by still-hunting with bullet guns by more scrupulous hunters.
The national record for badger skull is worth 23.97 CIC points, as compared to the world record worth 24.58 CIC points.

The hare (Lepus europaeus L.)
Despite all the pressure the predators put on this species, the hare is still the most frequent game, which can be found all over the country, with the highest density in the plain. Since 1990, as a result of improving the environment conditions, its populations have grown continuously.
This species is considered to be in all fairness the most common and accessible to hunters throughout the whole hunting season that lasts from November 1 to January 31.
One can capture it by battue, in the plain and in the forest, by tracking or with pointers. Although there are several hunting opportunities and hare hunting risks becoming less sporting, this can still be made interesting and attractive even to more demanding hunters.


The capercaillie (Tetrao urogallus L.)
It is considered to be a noble game because of the slim chances of coming across it at the hunting places in Romania that are hard to access.
Getting close to the capercaillie that swirls on the branch is done only in the dark, strictly during the second stanza of its song, when it cannot hear and see a thing. The beauty of the swirling and of this traditional hunting method makes it worth the effort to get to the swirling places and justifies the unwillingness to hunt it only in autumn in the future, by means of hunting methods unknown in Romania.
According to the law, presently, the capercaillie is mentioned as species without hunting period.


The grouse (Tetrastes bonnasia L.)
Although more and more withdrawn, the grouse still lives in the high Sub-Carpathians and the Romanian Carpathians in viable populations.
That is why it is captured by still-hunt, mostly symbolically, from September 15 to November 30.
The only truly interesting hunting method is the calling of the grouse with the whistle. This method is extremely exciting and the experience is worth living at least once in a lifetime, even if this entails putting aside the gun.

 

 

 

 

 

 

The pheasant (Phasianus colchicus L.)
It was introduced in Romania a very long time ago, in the 16-th century in the west of Transylvania and in the 20-th century in the south of the country.
At present, it can be considered a naturalized species, therefore self-propagating, in all the plain, hillock and hill areas in the country. Its populations are slightly diminishing because of the presence of predators, harsh winters and the hunting of females.
In order to increase the number of pheasants in the wild one still needs periodical stockings with poults coming from pheasant farms. This is done to preserve the wild characteristic of the reproducing pheasants and to allow the poults to adapt early to wild life conditions, so that the stockings could be successful and the poults could perfectly adapt to the environment before the opening of the hunting season.
The hunting season lasts from October 1 to February 28, and pheasant hunting is allowed only with pointing hounds, by tracking and battue, according to hunters’ preferences.


The partridge (Perdix perdix L.)
After a long period of decrease of partridge populations, a sudden change for the better happened in the past 10-15 years, especially as a result of leaving some agricultural lands uncultivated (fallow). At present, Romania seems to enjoy the best situation in Europe from the point of view of the evolution of this species.
Because of the partridge’s sensitivity to dogs and people, as well as its fast flight, partridge hunting with pointing hounds, that is basically the only acceptable method in Romania, is extremely appealing to hunters.
Partridge hunting is limited to the interval between September 15 and December 31.


The quail (Coturnix coturnix L.)
It flies down to Romania all the way from Central Africa at the end of April, and it flies back in September or October. The large number of quails that lay eggs periods in our country and to the north of it, as well as its high breeding capacity due to the two layings of eggs in a year, ensure a sufficient increase of its population so as not to be influenced by hunting more than by the weather. Hunting by shotgun is obviously the only legally allowed method in Romania.
The beauty of quail hunting with pointing hounds and the unique taste of this species’ meat arouse the interest of many hunters from the country and abroad.
However, the hunting season is limited to the interval between August 15 and October 31.

The common wood pigeon (Columba palumbus L.)
It is both a summer guest and a passing bird in Romania. At the beginning of November, millions of individuals settle down in the Danube Delta and everglade. In mild winters, when it has enough food resources, it stays in our country longer and can even spend the winter in the south of the country.
The hunting season lasts from September 1 to February 10 .


The lark (Alauda arvensis L.)
In autumn, when birds start migrating from north to south, hundreds of thousands of larks join their fellows from the country and arouse the interest of the few hunters, especially foreigners, interested in this kind of game. The hunting season lasts from September 15 to October 31.


The woodcock (Scolopax rusticola L.)
In early spring, after the melting of snow, the woodcock crosses our country in its way from the warm countries to the colder countries from the north of Europe, where it lays eggs. The evening flight of this enigmatic bird with a long beak, that is its nocturnal parade, can be watched in the second half of March, for males, and then at the beginning of April, for the stable pair, in lower areas first, and afterwards in the hills and in the mountains. In the mountains and only during the springs when it snows heavily, a few pairs may even settle down to lay eggs and stay longer than usual in our country.
In autumn, it arrives in the mountain, hill and plain forests, from October until the beginning of December, preferring the everglades of rivers, as well as the Danube Delta and everglade in its way back from north to south.
It is captured by battue and hunt by tracking, with or without spaniel hounds and pointers, both in fall and spring, during the interval between September and February 28.
The hunt with pointers is extremely challenging even when the woodcock is missed or the gun remains silent.

The thrush (Turdus sp.)
There are four species of thrush in Romania that are hunted between September 1 and February 28, namely the singing, the winter, the vineyard and the mistletoe thrush. Hunters are actually interested in it only in winter, from October to February, when its populations increase as there are more individuals coming from the north than going south.


The goose (Anser sp.)
There are actually only two goose species in which hunters are more interested: the large goose (Anser anser L.) and the white-fronted goose (Anser albifrons S.). The rest of the species are either less frequent in Romania, or protected by international conventions.
The first species is a summer guest and is hunted at the beginning of the season, or, in winter for those few individuals that spend the winter in our country. The second one is just a winter guest that arrives in October and leaves at the end of February or the beginning of March. The hunting season lasts from August 15 to February 15 for large goose and from October 15 to February 15 for white fronted goose.
The geese can be hunted by organized still-hunts in passages and especially in the places where they feed in the field. Still-hunting at the places where they spend the night and evening hunting in general are not recommended.


The duck (Anas sp.)
Out of the 16 species of duck from Romania, only three are more frequent as summer guests, winter guests or only in passing: the mallard (Anas platyrhynchos L.), the common teal (Anas crecca) and the garganey (Anas querquedula L.). Others are relatively frequent in our country: the ferrugionous pochard (Aythya ferina L.), the shoveler (Anas clypeata), the gadwall (Anas strepera L.) the Eurasian wigeon (Anas penelope L.) and the Northern pintail (Anas acuta L.)
In autumn, at the beginning of November, when the weather gets bad, and in spring, at the end of February, when the weather gets warm, the passage becomes more intense in Romania and facilitates the organizing of some interesting still-hunts. At the beginning of the season, ducks can also be hunted by tracking and by battue, although these methods are less used.

The hunting season is differentiated for each species of ducks:
• The mallard (Anas platyrhyncos) : from September 1 to February 15;
• The common teal (Anas crecca) and The garganey (Anas querquedula L.) : from September 1 to February 10;
• The Eurasian widgeon (Anas penelope), The common pochard (Aythya ferina), The gadwall (Anas strepera), The northern shoveler ( Anas clypeata), The greater scaup (Aythya marila), The common goldeneye (Bucephala clangula): from August 15 to February 15;
• The pintail or northern pintail (Anas acuta): from August 15 to January 31;
• The Tufted duck (Aythya fuligula) : from September 15 to February.

There are also other game species of a lower hunting interest either because of their reduced populations, or because of their lesser hunting relevance, such as:

Mammals:

The muffelwild(Ovis aries musimon), from September 15 to December 15;

The marmot (Marmota marmota), from September 15 to October 31;

The muskrat (Ondatra zibethica), from September 1 to April 15;

The raccoon dog (Nyctereutes procyonoides), from September 15 to March 31;

The marten (Martes martes), from September 15 to March 31;

The beech marten (Martes foina), from September 15 to March 31;

The polecat (Putorius putorius), from September 15 to March 31;

The ermine (Mustela erminea), from September 15 to March 31;

The weasel (Mustela nivalis), from September 15 to March 31;

Birds:

The collared dove (Streptopelia decaocto), from August 15 to February 28;

The turtle dove (Streptopelia turtur), from August 15 to September 30;

The common starling (Sturnus sp.), from August 15 to February 28;

The common snipe (Gallinago gallinago), from September 1 to February 28;

The common coot (Fulica atra), from September 1 to February 10;

The moorhen (Gallinula chloropus), from September 1 to February 28;

The jack snipe (Lymnocryptes minimus), from September 1 to February 28;

The Eurasian jay (Garrulus glandarius), from September 1 to February 28;

The western jackdaw (Corvus monedula), from July 10 to March 20;

The hooded crow (Corvus cornix), from June 1 to March 31;

The rook (Corvus frugilegus), from August 15 to January 31;

The European magpie, or common magpie (Pica pica), from June 1 to March 31.

Stocking game

Beginning with the 15th century, several stockings of some game species have been done in accordance with the principle of using the land at full capacity from the hunting point of view. The main objectives were in short the following:
® setting up some local game populations in places where they disappeared a long time ago;
® blood refreshing;
All of these stockings were justified at their time as
they suited some sporting, recreational, economic or simply scientific interests. However, at present, only the stockings of species that existed in the past are justified, as in general these species do not affect the natural balance. Things are totally different in the case of adapting some foreign species that are regarded with suspicion out of the reasons mentioned above.
The national law regarding hunting that was adapted to the international conventions in the domain requires for local species a detailed preliminary study on their possible impact on the environment. This is to be approved by the Public Central Authority in the domain before starting the stocking process.
We will not tackle here the small scale stockings of pheasants in the 15-th century and of common bucks in the 16-th century, or the preliminary studies required for the eventual stockings, the necessity of preparing the land in view of stocking by fighting the vermin and feeding the stocked nucleus, the monitoring of the evolution of this nucleus and the selection that is required at the beginning; instead, we will deal briefly with the main stockings carried out in Romania and their results.

Stocking pheasants
The first stockings in the west of the country that are documented by written evidence date back to 1475. Such stockings might be even older. However, they were carried out in the south of the country only after 1900.
Ever since those times, the pheasant has been stocked intermittently in many stations considered favourable to the species.
Ever since the interwar period and especially after 1950, this practice has made an unexpected progress, as this species, that is useful to agriculture, proved to be extremely attractive to hunters.
Moreover, it seems that it had a major contribution to the protection of other game species by drawing the attention of hunters.
Along with the annual increase of the stocking figure, breeding farms developed and modernised; moreover, the export of pheasants that are so appreciated abroad for being such good fliers increased.
However, lately, due to a rise in the price of fodder and a fall in the interest in importing pheasants from Romania, the activity of raising and stocking pheasants has entered a slight recession phase.
Stocking pheasants
Nevertheless, it seems that the wild populations, especially those from favorable stations, flourished and became self- propagating, needing very little protection and supervision from people in winter. Of utmost importance seems to be the protection of female pheasants and the extra feeding of the wild pheasants during critical periods when It snows a lot. On the other hand, the stocking of pheasant poults originating from parents kept for many generations on breeding farms seems to deplete the wild vigorous populations as a result of cross- breeding.
In the future, we should show more interest in this aspect for the sake of game and hunt continuity, as well as in the experience of other countries regarding such excessive stockings of game from breeding farms in order to ensure a successful hunting activity and impressive hunting paintings.

Stocking red-deer
At the beginning of the 16-th century in Transylvania, following the example of some countries from Central Europe, hunting parks populated with Carpathians red-deer and European bison became very popular. Such enclosures made of wood were relatively numerous in the west and the middle of the country and were placed in the forests or in the vicinity of castles in order to supervise and manage them more easily. They were populated with red-deer mostly from Hungary and Austria and were destined for breeding and stocking them in the wild. Later on, several intense exchanges between numerous local populations and the populations obtained from stockings took place, as they were favoured by the species’ wide range of action. Despite the frequent wars throughout the centuries that followed the first stockings and the poaching, which was difficult to stop, red-deer bred in such a large number that they inhabited all the suitable mountain areas. For many years, the buck was more or less protected and supervised only in the mountain area, that was considered to be the only suitable place for this species.
It was not until 1970-1989 that a new stocking of red-deer captured in the wild was organized, and this time it happened in the South Plain of the country.
The populations that were set up, although neither stable enough with regards to the place, nor representative enough with regards to the number, are still of very high quality also from the point of view of the value of trophies. It seems that both the valuable gene pool of the selectively captured individuals and the “blood mix” between bucks from very diverse areas from Romania and Bulgaria, as well as the abundant food played an important role here.

Stocking fallow deer
These stockings started at the beginning of the 17-th century with individuals coming from parks and afterwards they were repeated periodically because wolves and poaching made them disappear after they seemed to have adapted to the new habitat. It is obvious to us now that the fallow deer cannot live together with the wolf, especially because the latter’s habitat overlaps with the areas with a thick layer of snow.
In the Western Plain, Romanian Plain and even in the Dobrogea Hills area, some viable nuclei of fallow deer that compete with the local bucks have become stable, though isolated.

Stocking rabbit
These stockings were carried out with apprehension in Moldavia at the beginning of the 20-th century. The apprehension was justified by the record of the over breeding of the species in habitats other than the ones in which they were introduced, this way becoming a vermin to agriculture and forestry.
Things got a different turn in our country. The nucleus that was initially populated in the lasi area remained small, suffering from sharp decreases and almost facing extinction several times. The small nuclei from the middle and the south of the country were not successful either. There seem to be two major reasons why this happened: the existence of small predators, mostly the marten and the polecat, which attack them in their dens, and the diseases typical of the hare, that are more aggressive in the underground environment where the rabbits live. Because of the afore-mentioned reasons, the rabbit seems to have very slim chances of surviving in Romania.

Stocking mouflons
These stockings were carried out for the first time in 1886 in Transylvania. Mouflons were moved from parks into the wild very fast, including the Retezat Mountains, where they were stocked in 1926. Although they seemed to have adapted for short periods of time, the mouflon did not manage to survive because of the wolves, dogs, jackals and possibly poaching.

Stocking roebucks
These stockings started before 1960, as a result of the disappearance of the species from the South Plain and its decrease in other areas after WW 11. The stockings were carried out with kids captured in the wild and reared temporarily in the vicinity of the households of hunt keepers and hunters from the village.
The individuals that were stocked and their offspring inhabited the forests in the low altitude areas, in the Danube Delta and everglade, unifying nuclei set up with populations in the wild.
Subsequently, they also adapted to living exclusively in agricultural fields and to the absence of water from the areas affected by drought. The result of the blood mix of individuals with extremely diverse origins led to the formation of a very sturdy population from the point of view of the value of trophies. The national record of Romania that is worth more than 211 CIC points originates from such an area in the south of the country.

Stocking chamois
These stockings that were carried out between 1970 and 1980 in many favorable mountain areas from where the species either disappeared or has never been present were very successful, as was the case with the roe buck. Also, several other mountain areas, where the chamois population decreased dramatically, were stocked as well. The result of these stockings came as a total surprise to specialists in terms of both the exceptional evolutions of the populations of stocked nuclei, and the value of the trophies. The better feeding conditions, the lack of specialization of the natural predators and the blood mix had a great contribution to this situation.

Stocking mountain rats
The mountain rat was the only local species that was stocked after the WW II. Contrary to what is commonly believed, it is hard to imagine that the species existed and then disappeared without any trace from the Romanian Carpathians. Stocking, although a huge success, is not a durable process in the long run. It is too early to draw conclusions before the evolution of the nuclei set up n three mountain ranges in the country (Retezat, Fagaras and Rodna) is carefully monitored and the natural predators in the colony area are kept under control.
It is also important to create reservations close to mountain rat colonies, where grazing should be prohibited. In the long run, the mountain rat from the Romanian Carpathians could be favoured by the warming up of the climate within reasonable limits

Stocking hares
Although unnecessary, protecting and supervising measures were taken in some of the areas where the hare populations diminished drastically because of the poaching, diseases and plundering. The efficiency of such stockings is difficult to appraise. One thing is for sure: after 1990, hare populations have flourished visibly, despite the intense plundering, because of the praiseworthy improving of the environment conditions, as a result of reconsidering the conception of the intensive use of agricultural lands.
The beaver is the most recently stocked species in the centre and west of the country. Judging by the traces, the stocking can already be considered a success. There is no reason why this could not have happened. However, the evolution of the stocked nuclei needs monitoring

With regard to stocking European bison and bustards, there are only projects that are ready to start off. Both species are still present in the country’s fauna, that is the European bison in enclosures and the bustard temporarily in the west of the country, coming from Hungary, and in Dobrogea, coming after crossing the Danube from Ukraine.
Both species were long ago taken off the list of species of hunting interest and will have difficulties readapting to the environment conditions that replaced their former natural habitat or, most probably, will not manage to adapt at all and will only survive temporarily in small populations under the close supervision of man. One cannot leave this topic without mentioning the self-stocking by means of habitat expansions in the past 50 years.
The ring dove came from Asia and was shortly followed by the golden jackal. At the beginning, both species developed very well, and afterwards their populations got stabilised inclusively by hunting. The expansion of the golden jackal towards the north, that is extremely harmful to small game, seems to be limited by the presence of the wolf that, in its turn, keeps the fox and wild cat populations from the inhabited areas at a low level.

Another species that was recorded after 1950 in Romania is the racoon dog. that came from Ukraine to the Danube Delta and everglade, where it expanded its habitat in the plain area. However, its populations keep at a low level.

Unlike the above-mentioned species, the muskrat enjoyed a huge development after it reached Romania, by expanding from Central Europe.At present, after a considerable time, it seems to have established a stable rapport with the local fauna. The populations keep at a reasonable level, even lowerthan what is considered harmful.

Stoking with cappercaillie
There was made from 1973 to 1978, exclusively with mature individuals of both sexes, captured at large. There was speculated on their concentration on spring in the mating places, their less vigilant behavior in this season and their preference for some kinds of food (blueberry). The experiment was a great success.

Stoking with bears
In fact the experiment was a lame since the stocking was tested with bear cubs, captured in the first month of life and then bred till 18 month old by man. The failure was due to the taming phenomenon of the bear cubs and their “attachment” to the adoptive parents (breeders).

Annual Game Harvest Quoatas

As we have already mentioned, hunting is a rational activity by means of which a regenerating natural resource is given full value in the long run.
In order to exploit the game for the benefit of society and hunters who are directly interested in ensuring the perenniality of the activity, drawing a certain quota from it is carried out strictly within the limits of the population surplus established by means of scientific methods. Nevertheless, this is not done by hunters, who might be subjective because of their drive to hunt more or to preserve a large number of reproductive individuals, but by the managers of the hunting activity. Eventually, the calculations and proposals for the annual game harvest quota, that are professionally carried out by these managers for each game population and hunting ground, are approved by the Central Public Authority that is in charge of the activity. This is done after neutral public officials obtain the required notifications from the Central Public Authority in charge of the environment, when they become mandatory. This mechanism by which the game harvest quotas are correctly set up is completed, in order to preserve the natural balance, by the provisions of the law that considers the failure to meet these quotas a contravention and the exceeding of these an offence.
Therefore, things are very clearly regulated.
There is one more question, namely how the population surpluses are established so that, by extracting them, the game populations would not be endangered either by overdrawing, or by under drawing that could lead to overpopulating, degenerations or prejudices to society.
This problem was scientifically approached more than 50 years ago and was settled by establishing some optimum populations for the main sedentary game species for each hunting ground. These optimum populations were afterwards recalculated every 10 years in order to take into account the changes that had taken place on the hunting domains. Such optimum populations are established now in Romania for the roe buck, roe deer, deer buck, chamois, wild pig, hare, capercaillie, pheasant, partridge, bear and lynx.
Therefore, these optimum populations are established for each hunting ground. For the time being, there are also optimum structures according to sex category that are established for some of these species.
Both managers of the hunting domain and hunters are aware of the populations and their optimum structures, as well as their obligation to make efforts towards accomplishing them by hunt.
The actual hunting populations on hunting grounds are counted annually. The game census is finalized in spring, at the end of each hunting year. Actually, one takes the census only of the breeding stock that is left at the end of the hunting season and after the critical winter period, leaving out the offspring of the respective year.
The difference between the two categories of populations is used for establishing the annual game harvest quotas by means of some calculus formulas and a computer program that eliminates any possible counting errors. These calculations also take into account certain annual natural increases that are different according to species and altitude area.
The above mentioned stages are the result of years of research work in the domain of establishing the level of optimum populations, of natural growths and of efficient evaluation methods; they stem from 50 years’ experience in what we now call “durable hunting”.
For the rest of the sedentary game species that do not have any optimum populations, when establishing annual game harvest quotas one takes into account only the evolution of their populations, their regular density and the past experience regarding the level of hunting possibilities.
At last, for the migratory species, only the evolution of their populations worldwide and, obviously, the game harvest quotas accomplished in the previous years are taken into consideration.
All of these stages that are necessary for establishing the game harvest quotas are carefully monitored by the central public authorities that are in charge of the hunting and the environment protection activity; afterwards, they are approved by the former one with the consent from the latter.
For the strictly protected game species and for those from the protected areas, one also needs the consent of the Academy of Agricultural and Forestry Sciences.
All of these are the Caudine Forks that ensure a sound management for the benefit of the game perenniality and the hunters from Romania.

Hunting tradition and culture

Hunt training
Hunt training is concerned with both forming future professionals and instructing amateur hunters. Both categories take theoretical and practical courses in the domain, as they are to carry out an activity that has a direct impact on the environment.
There are two types of training in Romania, one that is very specialized and another one for large masses of people; they are both followed by a variety of forms of further instruction, including individual study. The final result of these forms of training will show in the general level of the awareness of the responsibility of carrying out a hunting activity from the part of all those involved in it.
There are three educational levels in the training of future professionals who will be directly involved in the activity of managing and administering the national hunting domain, namely:
• basic, in vocational schools, where a hunting course is taught;
• middle, in forest high-schools and in technical forest academies, where hunting courses are taught;
• high, within forest faculties, where a complex course in game culture is taught, and in hunting colleges, where mainly pure specialty courses are taught.
The training of hunters is carried out by means of individual study and practicum for at least one year under the supervision of two members of a group of hunters having at least 5 years’ experience. The training period ends with a certifying exam.
The above mentioned training levels are considered just a beginning by means of which the trainee can acquire in a structured fashion a minimum amount of knowledge. They are to be followed by further training within the educational system or by self-education and individual study. To the same effect, appropriate teaching materials are made available to those interested in developing their initial knowledge and practical experience in this field.
The Romanian Hunter magazine, which is distributed to each hunter in Romania, as well as specialized works and literary works in the field of hunting are very efficient sources of specialized information and documentation.
Recently, specialized foreign magazines, video tapes with documentaries, CD’s, specialized movies, TV shows and, last but not least, the internet are as many sources of information and documentation.
At the same time, specialized practicum will still be of utmost importance to any person involved in the hunting activity, whether professional or amateur.

Hunting dogs and shooting national championships
They are organized annually at several stages, namely at the level of branches and associations, at the level of counties and regions, and, finally, at the level of country, that is financially supported by the RHAA. These activities are meant to stimulate the hunters who are also hunting dog breeders and the inexperienced hunters to use dogs for hunting purposes and to improve gallery shooting.
The hunting dogs championships are only for breed dogs that belong to hunters and consist in an examination of their appearance and a practicum exam for the following categories: bird dogs, wild boar dogs and den dogs.
The prizes and the certificates that are issued mainly to owners of certain hunting dog species are an important incentive, as well as the pride of being nominated in such a contest.
To this end, the RHAA founded its own hunting dog breed with strictly selected reproductive individuals out of the dog species that have shown exceptional aptitudes: the chasing dog from Ardeal and Slovakia, the fox-terrier, the jagd-terrier, the wiry spaniel, the spaniel breton, the German braque and the Bavarian limier. All of these dogs are permanently trained in the hunting ground in order to keep them in shape.
The various types of hunt shooting, namely shooting at a fixed point, at targets and at a running wild boar and/or hare, are stimulated the same way the hunting dog breeding activity is. The only difference is that only amateurs can participate in such a championship. The shooters that are certified by sporting clubs or associations are allowed to organize only OPEN contests outside the internal championship.
The goal of such competitional activities was and still is for now to stimulate the amateur hunters to breed and use hunting dogs and practise shooting efficiently.

Hunting shows
Hunting shows have been another way of furthering the training of our hunters as to the quality of these trophies, which are a relatively fair reflection of both the genetic value and the sturdiness of the game and their evolution in time.
Since 1930 at Leipzig, Romania has participated in the most important international hunting shows and has enjoyed a constant first place in terms of the number of top medals and especially the homologated world records.
• at Leipzig, in 1930, it broke three records: for stag (K.Kosch), for roe buck (E. Witting), and for wild boar;
• at Berlin, in 1937, it broke two records: for chamois (141.10 ICHGP points- A. Hesshaimer) and for bear skin (G.Kornis);
• at Florence, in 1964, it won two more world records: for wild boar (138.28 ICHGP points- E. Fazecas) and for bear skin (414 ICHGP points- I.Sima);
• at Novi Sad, in 1967, it won the unparalleled world record for wild cat skull (21.40 ICHGP points), as well as new records: for stag (243.17 ICHGP points), for bear skull (64.10 ICHGP points) and for wolf skull (43.90 ICHGP points);
• at Budapest, in 1971, it won three new world records: for bear skull (65.75 ICHGP points), for wolf skull (44.17 ICHGP points) and for wolf skin (160.64 ICHGP points);
• at Torino, in 1972 and 1973, Romania was praised for the value of the newly acquired trophies;
• at Ceske – Budejovice, in 1976, Romania was awarded the honorary medal and homologated two more world records: for bear skull (66.15 ICHGP points) and for bear skin (465.28 ICHGP points);
• at Marseilles, in 1977, Romania scored remarkable results, without homologating any new records;
• at Bucharest, in 1978, it won a new world record for bear skin (598.53 ICHGP points);
• at Nitra, in 1980, Romania was awarded the “golden sickle” medal with diploma, homologating two more new records: for wild boar tusks (144 ICHGP points) and for wolf skin (172.64 ICHGP points);
• at Plovdiv, in 1981, Romania came in second after the host country as to the number of medals and it also won the world record for stag (261.25 ICHGP points);
• at Brno, in 1985, Romania homologated four more world records: for bear skin (687.79 ICHGP points), for bear skull (68.30 ICHGP points), for wolf skin (180.02 ICHGP points) and for wolf skull (44.68 ICHGP points);
• at Nuremberg, in 1986, Romania homologated two more new records: for wolf skull (45.30 ICHGP points) and for wolf skin (180.02 ICHGP points), the first one being only a national record;
• at Bucharest, in 1997, Romania homologated two more new world records: for bear skull (69.47 ICHGP points) and for wolf skin (186.17 ICHGP points).
This brief prize list clearly shows the place Romania occupies in the world hierarchy of valuable game trophies; this is both a pride and an incentive for hunters’ interest in quality game.

Hunt museums
Hunt museums, which are permanent institutions, have contributed to a larger extent to the education of hunters and other people interested in hunting than the hunting shows, which were organized periodically.
The role of museums was and is to emphasize both the history of hunting, and the existing preoccupations of managers and hunters with regards to hunting and hunting methods and means.
A hunt museum, the second in Europe, was set up in Romania in the pavilions of the Carol I Park in 1931. Unfortunately, this museum burnt down in 1940 along with all the trophies and other priceless hunting exhibits.
In 1996, under the pressure of representatives of the RHAA, another national hunt museum was set up at Posada-Sinaia under the patronage of the Ministry of Culture; later, it was entrusted to the Romsilva National Administration of Forests.
The museum, that is still in its early phase, has an impressive number of hunting trophies from the Carpathians out of which only the most representative ones are exhibited. The museum also approaches other themes, such as the history of hunting in Romania and the history of hunting methods and means. This museum stands a good chance of becoming one of the most important ones in Europe, provided it continues to develop and enrich.

Literature inspired by hunting
The literature specializing in hunting has also been an important source of documentation and inspiration for many hunters and people dealing with hunting tangentially. A lot of these works that cover the history of Romania from the founding of the Romanian provinces to the present are extremely valuable for the history and culture of the Romanian people.
The legend of the founding of Moldavia (one of the three Romanian provinces) was first exploited by the historians from the 15-th and 16-th century and presented as the result of an unusual dog chasing of an aurochs.
The above-mentioned topic enjoys a special treatment in the 18-th century in an exceptional literary and scientific work called Descriptio Moldaviae written by the learned classical scholar Dimitrie Cantemir. The work was written on the commission of the Academy of Berlin and is made of special chapters dedicated to wild animals and princely hunts. In 1874, Costache C. Cornescu wrote The Hunter’s Manual, which is considered to be the first hunting work. It was followed the same year by the essay written by Alexandru Odobescu called Pseudo-Kynegeticos, a monument of literary art with deep spiritual significance with regards to hunting.
In the last but one year of the same century, Daniil G. Carussy wrote The Hunter’s Guide, and in the first year of the 20-th century, the Gheorghiu brothers published Hunting in Romania, that is a significant book of encyclopedic proportions in the domain of hunting.
Beginning with the 20-th century, specialized magazines started to be published, such as Diana (1903-1914); The Hunter (1905 and 1909), Hunting in Romania (1915-1916) and other periodicals of a lesser importance.
The Hunters’ Magazine (1919-1948), published by the General Union of the Hunters from Romania, and The Carpathians magazine (1933-1947), followed by The Hunter (1948-1953), The Sporting Hunter and Fisher (1953-1989), The Romanian Hunter and Fisher (1991-2001) and The Romanian Hunter (2002-present), are actually different versions of the same periodical published continuously from 1919 to present by the National Association of Hunters from Romania.
During the inter-war period, Romania consolidated the reputation it enjoyed in the domain by means of Gheorghe Nedici’s essential contribution, who militated for founding the General Union of Hunters (1919), coordinated the elaboration of the law for game protection and hunt regulation (1921), contributed to the founding of the National Hunting Museum (1931) and stood out as a writer of specialized works, such as the famous History of hunt and hunting rights (1940).
The specialized literature and the literary works about hunting have developed considerably during this period. A lot of authentic specialists or self-taught people and writers made themselves known as the authors of famous significant works and literary art. Any effort to name them all or to even make a selection of their most remarkable works published especially after 1950 would be futile. All of them show the endless documentary possibilities both hunting literature and practice offer to those interested in this domain.

Mythology
In conclusion, we should mention that in the stony fortress of the Romaian Carpathians lived our forefathers, who called themselves “wolf-like”. Later on, the latin origin of the Romanians was sanctioned by the symbol of the Capitoline she wolf.
Born under the wolf sign, the Romanians have devoted to it 35 celebration days during a whole calendar year, and this speaks volumes to the special relationship with this species.
However, one can notice several striking similitudes between the Romanian mythology and the French and Italian one with regards to the bear, which is another jewel of our forests. The 2-nd of February “Stratenia” has the same significance as the “chandeleur” in France or “candelora” in Italy.
The buck, which is the king of our mountains, can also be found in the old songs and traditions, in the Romanian heraldry and mythology, together with many other game species.
Showing wisdom in overcoming difficult, at times even conflictual, fleeting situations, the Romanians have always valued and worshipped all animals, including the ones that were apparently against their interests.
The fragmented relief, the general climate and the fertile land of Romania have led to the existence of an extraordinary plant and animal biodiversity favorable to wild life.
Against the background of such environment conditions, the affective relationship between the Romanian people and the wild animals from Romania, which was mentioned several times in both cultivated and popular history, and the local mythology is an absolute certainty.
It is obvious that only by adopting these old traditional attitudes towards game and hunt we can pass on to future generations the heritage from our forefathers, as this was and is the creed of generations of contemporary managers and hunters.

Why do we hunt?

This is one of the questions that “the greens” ask more and more frequently and bluntly to the almost 7 million hunters in Europe. This question and many more like it, which has started to be asked in our country as well, should make us think of some honest answers. Unless we ourselves find satisfying answers, we will hardly be convincing enough when discussing this topic with the opposing hunters.
Undoubtedly, we hunt in order to preserve the agricultural, forest and hunting balance within the limits of the game population about which we, hunters, are notified by the central state authority in the domain in the form of game harvest quotas. Therefore, we hunt durably with the approval and under the supervision of the central public authorities that are in charge of hunt and environment. We hunt selectively in order to contribute to the preservation and even improvement of the quality of game populations. We do this as licensed hunters.
We carry out this hunting activity on our own expenses, sparing the state huge amounts of money that would be spent on hiring professionals.
This is an answer that should be considered acceptable even by “the greens”. However, this is not the case. “The greens” insist on getting a straightforward answer to questions like: Why do we hunt? What is the inner motivation of such an activity? Do we do it out of pleasure or necessity?
A simplistic answer could lead to misinterpretations that would speak against hunters.
We hunt mainly out of the desire to preserve the agricultural, forest and hunting balance that is established in an artificial and rigorous manner. This necessity cannot be doubted, for if we do not subtract the population surplus, a real chaos would ensue in the activity of administering and managing of game and in the unstable natural balance that is temporarily stabilized by MAN, leading to the diminishing of the wild fauna and biodiversity. However, not all the hunters may be aware of this necessity.
There are several reasons why hunters hunt:
• some do it out of the sheer pleasure to spend part of their spare time in nature; the main incentives for hunters are the trip and the hunt itself, that is an inner urge any man has; nature and hunt can motivate hunters to the point of forgetting about their everyday problems; this, added to the physical effort, is an important and efficient means of “charging the batteries”; all of these are enough incentives to leave the comfort of home for short periods of time.
• other hunters that have respect for themselves and for hunt do this for “the art of hunting”; they are motivated more by how they get the game than by how much game they manage to get; they are concerned with hunting techniques and pursue the perfection of the activity itself rather then its result;
• there are also hunters who go hunting out of the desire to get as much game as possible at any costs, with the risk of breaking the hunting ethics; a lot of inexperienced hunters go through this stage; unfortunately, some of them stick to this bad habit all their life;
• a few hunters go hunting in order to kill animals, breaking and defying any rule of hunting conduct; there is hardly any difference between them and poachers, except that some act within law limits, and others outside law;
• a few hunters go hunting for the chance this activity offers them to study the game; they are interested in examining the game from the ecological and etiological point of view rather than in the result of hunt; most of them are so knowledgeable about game behavior that the act of hunting becomes too easy and uninteresting compared to the excitement of accumulating knowledge in the domain;
• another category of hunters are those who are either needy, or gourmet; they go hunting for the venison they can take to their own kitchen; whether we admit it or not, this was and still is a very strong reason for hunting;
• lastly, there are hunters who go hunting for the meal or the fire at the end of the hunting day, which are characterized by good disposition and a relaxed atmosphere; it is in these situations, when communication is sincere and imagination is free, that most of the hunting knowledge and traditions are shared; to most hunters, the end of the hunting day is the best part of the hunt.
We have mentioned some of the motivations that drive hunters in their pursuit of game. Whether hunters’ opponents accept it or not, these are the real reasons why hunters go hunting. Hunting is neither a simple sporting event, nor a rational activity, and it does not damage the nature.
Although hunters hunt out of a variety of reasons- some open to criticism not only from the part of “the greens”, but also from the part of their fellow men- they accomplish on their own money a thing that is very useful to fauna, nature balance and society in general. This is an undeniable truth, provided that hunting is done durably, and this depends on the competence of the managers in the domain and the efficiency of the fight against poaching.