Vânătoare în România

Coperta

Introducere

În România, vânătoarea este percepută, de peste 50 de ani, ca o activitate raţională, desfăşurată în scopul menţinerii, cu arma de vânătoare, a echilibrului în natură. Mai exact spus, în scopul menţinerii echilibrului dintre speciile de vânat prădător şi cele de vânat plantivor, şi dintre speciile de vânat în general şi mediul acestora, abiotic şi biotic, de viaţă.

Această concepţie s-a impus întrucât echilibrul actual din natură nu mai este un echilibru natural în adevăratul sens al cuvântului, ci un echilibru menţinut într-o stare de relativă stabilitate prin intervenţia înţeleaptă, motivată ecologic şi economic, a factorului VÂNĂTOR.

Aşadar, vânătoarea este o activitate conştientă, prin care se exploatează durabil o resursă naturală regenerabilă. Este percepută astfel de managerii în materie, care urmăresc permanent evoluţia populaţiilor de vânat din punct de vedere cantitativ şi calitativ, şi care stabilesc, prin metode şi mijloace cu pretenţii ştiinţifice, cotele anuale de vânare, diferenţiate pentru multe specii de vânat sedentar pe sexe, pe clase de vârstă şi pe categorii de calitate. Ei merg cu logica mai departe, urmărind menţinerea în permanenţă a unor efective optime de vânat, de asemenea corect structurate, aşa încât să se beneficieze de cote de vânare cât mai mari, în condiţiile unor prejudicii cât mai mici produse de vânat mediului agricol şi/sau forestier de viaţă.

Pentru adevăraţii vânători, vânătoarea a fost şi este însă cu totul altceva. Este în primul rând o chemare lăuntrică, străveche, pe care o resimt în mod irezistibil faţă de vânat şi de natură. În şi mai mulţi dintre semenii noştri nevânători, această chemare sălăşluieşte latent, ca să izbucnească surprinzător, atunci când se aşteaptă şi ne aşteptăm mai puţin. Un lucru este însă de netăgăduit: vânătoarea se practică, în general, din pasiune. O pasiune care incumbă de obicei timp şi bani. Oricât de pasionaţi ar fi vânătorii şi oricât i-ar costa obiectul pasiunii lor, ei rămân totuşi conştienţi de ceea ce fac, în limitele cotelor de vânare prestabilite anual, aşa încât perenitatea vânătorii să nu fie pusă în pericol. De aceea, pentru foarte mulţi dintre vânători este cu mult mai important ce anume şi cum anume vânează, decât cât vânează. Adevărata satisfacţie vânătorească vine, pentru aceştia, de la modul sportiv şi elegant în care dobândesc vânatul, nicidecum de la mărimea tabloului de vânătoare sau, după caz, de la punctajul trofeului vânatului dobândit. Sunt şi acestea mulţumiri pentru ei, dar secundare. Cum sunt de altfel şi rezultatele economice ale activităţii desfăşurate benevol.

Pentru istorici şi pentru oameni de cultură, vânătoarea mai înseamnă trecut, tradiţie şi civilizaţie. O tradiţie care lasă în urmă milenii de experienţă cumpătată. De la omul culegător şi vânător preistoric până în zilele noastre, evoluţia activităţii de vânătoare s-a împletit strâns cu evoluţia societăţii umane, trasând urme de o inestimabilă valoare în cultura universală şi cultura în domeniul cinegetic.

Influenţa şi rolul pozitiv al vânătorii rezultă din nenumărate date arheologice, desene rupestre şi înscrisuri antice, scrieri medievale şi tratate moderne de cinegetică. Grăitoare sunt şi numeroasele basoreliefuri şi sculpturi străvechi, statuetele, statuile şi sculpturile mai recente, tablourile şi fotografiile epocii moderne şi multe alte asemenea opere de artă, având ca motivaţie vânatul şi vânătoarea. Folclorul şi toponimia constituie şi ele dovezi certe, ca de altfel şi nenumăratele şi nemuritoarele opere scrise şi/sau interpretate. Toate vin să argumenteze susţinerea conform căreia vânatul şi vânătoarea au constituit un nesecat izvor de inspiraţie pentru artişti şi au influenţat covârşitor, de-a lungul timpului, evoluţia societăţii umane, care, la rândul ei, le-a influenţat în aproape aceeaşi măsură.

Pentru protecţioniştii naturii şi chiar pentru tinerii “verzi”, care au categoric mult mai puţini ani de activitate în materie de protecţia naturii, vânătorii sunt încă exemple demne de urmat. Pragmatici fiind, vânătorii şi-au impus singuri oprelişti în practicarea vânătorii, limite clare în timp şi spaţiu, aşa încât să nu pericliteze, în nici un fel, durabilitatea activităţii. Au fost, de asemenea, primii care au sesizat şi au luat poziţie împotriva deteriorării habitatelor vânatului, înţelegând înaintea tuturor că protecţia vânatului, fără o protecţie corespunzătoare a habitatelor, rămâne o simplă utopie. Aşa cum utopică rămâne şi teoria protecţiei totale a unor specii de vânat sau a vânatului în anumite arii protejate, fără o motivaţie convingătoare a interesului pentru o astfel de protecţie.

Având aceeaşi dragoste comună “natura”, care include şi vânatul, protecţioniştii, tinerii “verzi” şi vânătorii au, în genere, aceleaşi interese. Numai că unii au, aşa cum am precizat deja, spirit pragmatic şi milenii de experienţă în urmă, pe când ceilalţi sunt “juniori” în activitate şi susţin încă teorii iluzorii, lipsite adeseori de interesul material concret în acest sens.

Trecând peste unele “neînţelegeri” inerente, fiecare dintre părţi monitorizează influenţa civilizaţiei asupra echilibrului în natură şi fiecare încearcă să intervină în favoarea celui din urmă, pentru a o favoriza pe cea dintâi. Deşi acţionează separat, dar în acelaşi sens, împreună vor trebui să-şi asume, de acum înainte, responsabilitatea pentru ceea ce vor lăsa moştenire generaţiilor viitoare.

De acţionat efectiv cu arma, pentru menţinerea echilibrului dintre vânat şi mediu, vor acţiona însă doar vânătorii. Nici pentru sportivi, vânătoarea nu reprezintă un simplu sport, deşi implică efort fizic, uneori până la adânci bătrâneţi, şi spirit fair-play. Această activitate nu se poate confunda nici cu disciplina tirului, deoarece are cu totul şi cu totul altă motivaţie, practicându-se în condiţii cu mult mai puţin previzibile decât în poligon. Vânătoarea presupune cunoştinţe multiple despre natură, despre vânat şi despre tehnica vânătorii, raţiune şi inspiraţie, înzestrare fizică şi pasiune, autoeducare şi autocontrol, talent şi experienţă, dar şi trăiri sufleteşti aparte, care motivează efortul fizic depus şi refugierea temporară din tumultul vieţii cotidiene.

Pentru veterinari, similar confraţilor din Uniunea Europeană, vânătoarea constituie doar o activitate utilă societăţii, definită neinspirat “ucidere a animalelor sălbatice”, prin care se introduc în circuitul economic anumite produse animaliere (carne, blănuri, coarne etc.). Definiţia dată de aceştia vânătorii este însă simplistă şi supărătoare, deoarece vânătorii nu ucid vânatul, ci, aşa după cum s-a arătat, îl vânează de regulă selectiv. Deşi noţiunile sunt oarecum similare, ele nu se pot totuşi confunda fără riscul căderii în ignoranţă. Un risc pe care veterinarii contemporani şi l-au asumat, determinând nenumărate proteste la nivelul organismelor naţionale şi internaţionale în domeniu.

Percepţiile referitoare la vânătoare sunt aşadar diferite, influenţate fiind covârşitor de profesiunea celor preocupaţi, într-un anume fel, de activitate. Aceste percepţii sunt însă generatoare de imagine în societate. De aceea, vânătorii moderni, conştienţi de riscul actual al perceperii greşite a activităţii practicate de ei cu bună credinţă, susţin, pentru publicul larg, adevărul de necontestat conform căruia desfăşoară, din pasiune şi pe cheltuială proprie, o activitate utilă echilibrului în natură şi societăţii. Dacă nu ar face-o ei, societatea ar fi nevoită să angajeze profesionişti în acest scop, pe cheltuială publică. Altfel ce s-ar întâmpla cu populaţiile de urşi şi de mistreţi scăpate de sub control? Dar cu cele de lupi, vulpi, jderi, dihori şi ulii porumbari, precum şi cu populaţiile altor specii care pot decima vânatul plantivor şi pot căuta ulterior resurse alternative de hrană prin gospodăriile sătenilor? Aceasta fără a ne mai gândi la populaţiile de vânat plantivor, care, înmulţindu-se haotic, ar putea deveni, la rândul lor, extrem de păgubitoare pentru agricultură şi silvicultură.

Iată doar câteva motive pentru care vânătoarea contemporană, aşa cum a fost succint prezentată, se impune a fi redefinită concis ca fiind un hobby al vânătorilor, util în egală măsură echilibrului în natură şi societăţii umane.

N. Şelaru

Administrarea și gestionarea fondului cinegetic

În decursul istoriei cinegetice, principiile care au stat la baza administrării faunei sălbatice de interes vânătoresc, au suferit modificări esenţiale.

Mai întâi, vânatul a fost considerat “res nullius”, fiecare vânător dobândindu-l oriunde şi oricând, după necesităţi şi posibilităţi. Se considera, pe bună dreptate, că vânatul, mai ales cel migrator, nu putea aparţine nici unui proprietar de teren. Nici măcar în privinţa vânatului sedentar nu s-au putut emite astfel de pretenţii, avându-se în vedere că şi acesta se deplasa, fără oprelişti, de pe o proprietate pe alta.

Cu timpul, proprietarii marilor latifundii agricole şi forestiere şi-au extins pretenţiile şi asupra vânatului aflat temporar pe suprafeţele ce le aparţineau, acceptând sau nu, după cum considerau de cuviinţă, pentru toate speciile de vânat sau numai pentru unele dintre acestea, practicarea vânătorii de către alţi vânători.

Acest principiu, care s-a impus în marea majoritate a ţărilor de pe bătrânul continent, a fost legiferat şi în România interbelică. Vânatul aparţinea în totalitate, atât cel sedentar cât şi cel migrator, proprietarului pe terenul căruia se găsea temporar. Cu singurul amendament că proprietarul, dacă nu era vânător – membru al Uniunii Generale a Vânătorilor din România – nu putea practica vânătoarea, fiind nevoit să arendeze acest drept celor care aveau această calitate şi, implicit, permisul de vânătoare necesar. În situaţia proprietăţilor mai mici de 100 ha, contractul nu se încheia direct cu proprietarii, ci cu primăria, arenda transmiţându-se bugetului local pentru a fi utilizată în lucrări de interes comunitar.

După 1947, o dată cu promulgarea unei noi legi în materie de vânătoare, adaptată noii organizări socio-economice a României, principiul s-a modificat. Vânatul a intrat, fără excepţie, în proprietatea statului, deţinătorii de terenuri pierzându-şi orice drept asupra acestuia.

Conform conţinutului reglementărilor ce au urmat, fondul cinegetic al României a fost împărţit în unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare. Administrarea acestora s-a asigurat exclusiv prin intermediul ministerului în atribuţiile căruia a intrat activitatea de silvicultură. Gospodărirea efectivă a fondurilor de vânătoare a fost însă încredinţată, pe bază de contract, asociaţiilor vânătoreşti, dar numai pe circa 2/3 din suprafaţa cinegetică a ţării. Ministerul responsabil de activitatea de silvicultură şi-a oprit în gospodărire directă, după modelul preluat din răsărit, cele mai reprezentative fonduri de vânătoare, denumite Gospodării Vânătoreşti Speciale (G.V.S.). Acestea totalizau restul de aproape 1/3 din suprafaţa cinegetică a ţării.

Aşa era organizată activitatea vânătorească şi în decembrie 1989, cu o pondere puţin mai ridicată a fondurilor gospodărite special (37%), în dauna suprafeţei date în folosinţă asociaţiilor vânătoreşti afiliate A.G.V.P.S. din România (63%).

Transformările socio-economice petrecute în ţara noastră după această dată, ca şi necesitatea alinierii legislaţiei române la noile reglementări internaţionale în materie, au impus modificarea conţinutului Legii economiei vânatului.

Noua lege, intitulată Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, nr. 103 din 27 sept. 1996, a intrat în vigoare începând cu data de 26 oct. 1996. Ea a fost, în principal, rezultatul intervenţiilor şi insistenţelor conducerii A.G.V.P.S. din România la nivelul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi de vânătoare. Forţaţi de împrejurări şi de scăderea aparent nejustificată a efectivelor unor specii importante de vânat, care a urmat evenimentelor din decembrie 1989, s-au aliniat la această iniţiativă şi reprezentanţii Regiei Naţionale a Pădurilor.

Conform prevederilor acestei legi au fost statuate, cu caracter de principii, următoarele:

  • Fondul cinegetic naţional – cuprinzând vânatul, care a fost şi a rămas bun public, şi biotopul acestuia, a cărui componentă terenul, poate fi bun public sau privat – a fost împărţit în unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare, cu suprafeţe de minimum 5.000 ha la câmpie, 7.500 ha la deal şi 10.000 ha la munte, ceea ce a asigurat, în continuare, o stabilitate relativă vânatului şi premizele unei culturi cinegetice eficiente;
  • Vânatul, principala componentă a fondului cinegetic naţional, a rămas pe mai departe bun public, ceea ce l-a scos de sub riscul capriciilor proprietarilor de teren agricol şi silvic; aceştia au fost totuşi recompensaţi cu 81% din valoarea tarifului de gestionare al fondului de vânătoare pentru faptul că admit vânatul şi practicarea vânătorii pe suprafeţele de teren ce le aparţin;
  • Ministerul în atribuţiile căruia a intrat responsabilitatea administrării fondului forestier şi fondului cinegetic naţional răspundea de strategia în domeniu, de reglementarea activităţii, de verificarea aplicării actelor normative în materie şi de respectarea prevederilor contractelor de arendă; de asemenea, răspundea de urmărirea evoluţiei efectivelor de vânat şi de aprobarea centralizată a cotelor anuale de recoltă;
  • Contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare se puteau încheia pe minimum 10 ani, de către autoritatea publică centrală de resort cu asociaţiile vânătoreşti şi cu Regia Naţională a Pădurilor, ultimele având obligaţia contractuală de a conserva efectivele de vânat la un anumit nivel şi într-o anumită structură, stabilite de această autoritate prin institute de cercetare ca fiind optime pentru biotop;
  • Vânătorii, români sau străini, puteau gestiona fonduri de vânătoare numai dacă erau organizaţi în asociaţii vânătoreşti şi numai dacă erau calificaţi în acest sens, printr-un examen de vânător, susţinut în faţa unei comisii naţionale, după minimum un an de pregătire teoretică şi practică în materie;
  • Numărul vânătorilor era limitat în funcţie de suprafaţa fondului cinegetic, iar dobândirea calităţii de vânător se făcea strict în limita numărului de locuri disponibile din cadrul fiecărei organizaţii vânătoreşti; cifra de 60.000 de vânători corespundea în prezent suprafeţei şi potenţialului cinegetic al fondurilor de vânătoare preluate în gestionare de asociaţiile vânătoreşti;
  • Vânătoarea se practica numai de vânători, în principal în scopul menţinerii echilibrului agro-silvo-cinegetic, precum şi pentru conservarea vigurozităţii şi calităţii vânatului; în secundar, vânătoarea se practica şi în scop social, iar în subsidiar şi pentru rezultatele materiale ce decurgeau din aceasta. Legea elaborată în baza principiilor prezentate concis mai sus a fost pusă, în acelaşi timp, în acord cu prevederile Convenţiilor internaţionale în materie, motiv pentru care avea un pronunţat caracter protecţionist şi asigura un cadru eficient şi democratic de coordonare a activităţii cinegetice.

Numai că, din interese politice de moment şi din interese economice cu grijă ascunse, s-a dorit şi a fost influenţată înlocuirea legii, cu una categoric inferioară acesteia. Ne referim la Legea nr. 407/2006, a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic, modificată şi completată aproape imediat prin Legea nr. 197/2007 şi Legea nr. 215/2008, în scopul de a deveni cât de cât acceptabilă şi aplicabilă.

Legea nr. 407/2006, modificată şi completată, reprezintă în fapt o compilaţie a Legii nr. 103/1996, adaptată neinspirat şi interesat perioadei de tranzacţie pe care o parcurgem. Principiile administrării şi gestionării faunei de interes cinegetic s-au păstrat însă, ca şi suprafaţa mare a fondurilor de vânătoare, ceea ce a favorizat o gestionare în continuare durabilă a acestei faune.

Intenţiile de modificare şi completare sau de înlocuire a legii, manifestate în continuare, maladiv, de reprezentanţii instalaţi politic ai autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, pot pune, în viitor, în real pericol gestionarea durabilă despre care am făcut vorbire şi perenitatea vânătorii în România.

N. Șelaru

Diversitatea habitatelor şi faunei de interes vânătoresc

România este situată geografic în plină zonă temperată şi este străbătută central de paralela 45 şi de arcul Carpaţilor, orientat de la nord la sud în prima jumătate şi de la est la vest în cea de-a doua. Datorită aşezării geografice şi existenţei arcului carpatic, care funcţionează ca un uriaş dispecer al maselor de aer, teritoriul ţării primeşte influenţa blândă a climei Oceanului Atlantic la nord de munţi, influenţa climatului excesiv continental la est şi sud-est de aceştia şi influenţa climatului mediteranean în sud-vestul ţării.

Toate aceste influenţe climatice, care se întrepătrund prin trecători şi peste crestele munţilor, grefate pe relieful extrem de eterogen, dispus în trepte din ce în ce mai joase dinspre centrul spre nordul, sudul şi estul ţării, au determinat existenţa unei multitudini de microclimate, cu asociaţii vegetale şi animale dintre cele mai variate, caracteristice zonelor de munte, de deal, de podiş, de câmpie, de luncă şi de deltă. Este o primă explicaţie a marii biodiversităţi vegetale şi animale care se întâlneşte în România.

O a doua explicaţie a conservării acestei biodiversităţi în România, comparativ cu situaţia din multe alte ţări europene, o constituie densitatea mai mică a populaţiei umane şi exploatarea mai puţin intensivă a solului destinat producţiei agricole şi forestiere. Din acest motiv, deteriorarea habitatelor naturale s-a produs mai lent şi în mai mică măsură decât în ţările cu populaţie mai densă şi cu standarde de viaţă mai ridicate.

În sfârşit, o a treia explicaţie a perpetuării marii biodiversităţi în România o constituie înţelepciunea înaintaşilor noştri, care au înţeles să exploateze în mod durabil resursa naturală regenerabilă, denumită generic vânat, cu gândul la ziua de mâine şi la generaţiile viitoare.

În acest context trebuie judecată situaţia de excepţie a efectivelor şi a calităţii populaţiilor de vânat din România, care includ, şi în prezent, specii de interes vânătoresc ameninţate cu dispariţia în multe ţări din Europa. Fără nici un fel de exagerare se poate afirma că România a rămas, alături de alte câteva state est-europene, rezervaţia de mari prădători, dar nu numai, a Europei.

Aceasta fiindcă în România vieţuiesc, în cea mai mare densitate din lume, ursul brun (Ursus arctos L.), lupul (Canis lupus L.), pisica sălbatică (Felis silvestris L.) şi chiar vidra (Lutra lutra L.) Râsul (Lynx lynx L.), nurca (Lutreola lutreola L.) şi hârciogul (Cricetus cricetus L.) sunt şi ele prezente în efective viabile. Brebul (Castor fiber) a fost recent reintrodus în fauna României şi prosperă rapid ca efective, iar şacalul (Canis aureus L.), pătruns în ultimii 50 de ani la noi, tinde să devină o plagă pentru vânatul plantivor. Nici efectivele unor păsări migratoare, rare în alte locuri, nu sunt deloc neglijabile, în anumite perioade din an, gâsca cu gât roşu (Branta ruficollis P.), raţa roşie (Aythya nyroca G.), călifarul alb (Tadorna tadorna L.), călifarul roşu (Tadorna feruginea P.), ferăstraşii (Mergus sp.), ţigănuşul (Plegadis fascinellus L.) becaţina mare (Gallinago media Lt.), cârsteiul de câmp (Crex crex L.) şi cârstelul de apă (Rallus aquaticus L.).

Situaţia de excepţie a României în privinţa biodiversităţii faunei de interes vânătoresc şi în privinţa conservării unor efective mai mult decât viabile de prădători, inclusiv de talie mică, nu este nicidecum favorabilă şi din punct de vedere economic pentru gestionarii fondurilor de vânătoare şi pentru vânători. Aceştia sunt puşi în situaţia de a se mulţumi cu cote de recoltă mult mai reduse decât confraţii lor din Europa, unde prădătorii nu sunt în aceeaşi măsură concurenţi ai vânătorilor la acelaşi surplus populaţional.

Conservarea biodiversităţii faunei de interes vânătoresc în România şi perpetuarea unui echilibru sănătos între speciile de vânat plantivor şi cele de vânat prădător, precum şi între speciile de vânat în general şi mediul acestuia de viaţă, costă aşadar vânătorii localnici, gestionarii fondurilor de vânătoare şi, în final, economia ţării.

De aceea, eforturile ţărilor din Europa, care nu mai au demult în faună anumite specii ameninţate, ar trebui îndreptate, pentru protecţia reală a acestora, spre ţările în care ele mai vieţuiesc încă. Repopularea acestor specii, îndeosebi a speciilor prădătoare, în habitatele din care au dispărut de multă vreme pare să nu mai fie fezabilă, din cauza refuzului populaţiilor locale de a colabora deschis în acest sens.

În concluzie, eforturile ţărilor din Europa occidentală, îndreptate spre conservarea speciilor ameninţate acolo unde acestea mai vieţuiesc în efective viabile, trebuie materializate şi economic, nicidecum oprite la nivelul unor interdicţii impuse prin Directive şi al unor sfaturi date tocmai de cei care n-au avut înţelepciunea să le aplice. Fără o motivaţie convingătoare, mai ales de natură economică, protecţia şi conservarea speciilor ameninţate riscă să rămână, în timp, doar simplă teorie utopică.

Managerii activităţii de vânătoare din România nu doresc să repete greşelile comise în alte ţări, dar nici nu trebuie să suporte singuri costurile salvgardării unor specii ameninţate cu dispariţia în Europa şi în lume. Acesta este un mare adevăr, care nu poate fi contestat şi la care trebuie reacţionat constructiv şi eficient.

Specii de vânat

Capra neagra (Rupicapra rupicapra L.)

Desi la origine pare sa fi fost un animal de padure, capra neagra este întalnita preponderent în golul alpin, localizata fiind în general în apropierea stancariilor inaccesibile omului si animalelor domestice. Iarna coboara temporar spre limita altitudinala a padurii si uneori în stancariile din terenul împadurit. Sunt, ca exceptie, si nuclee reduse de capre negre care nu parasesc decat arareori padurea.
Prin miscarile periodice spre padure, atunci cand ninge, si spre golul de munte unde zapada este repede spulberata, atunci cand este timp frumos, capra neagra reuseste sa aleaga în permanenta cele mai favorabile conditii de vietuire, chiar si în perioada critica de iarna. Din acest motiv nu a fost si nu este necesara hranirea complementara a caprei negre. Sarea, în schimb, îi este necesara si o atrage irezistibil.
Alergatul caprei negre din Carpati începe o data cu racirea accentuata a vremii, de regula în cea de-a doua jumatate a lunii octombrie, si dureaza, cu aproximatie, o luna. Vremea rece grabeste alergatul, iar cea calduroasa îl întarzie.
Vanarea caprei negre se face în principal la dibuit si foarte rar la panda, în perioada 15 octombrie – 15 decembrie pentru trofeu si 1 septembrie – 15 decembrie pentru selectie. Goana si vanatoarea cu caini manatori sunt interzise prin lege. Armele care se pot utiliza în Romania la vanatoarea de capre negre sunt de la cal. 5,6×50 în sus.
Ceea ce trebuie sa cunoasca vanatorii de capre negre atunci cand se pregatesc sa vina în Carpatii Romaniei este ca terenul se prezinta greu si foarte greu accesibil, fiind obositor chiar si pentru sportivii de performanta. Efortul merita sa fie însa facut, deoarece numai aici se pot întalni exemplare de exceptie apartinand subspeciei celei mai viguroase de capre negre din lume, cu trofee într-adevar fara egal. Imbatabilul record mondial de 141,1 pct. C.I.C. apartine, înca din 1937, Romaniei, ca de altfel si alte 7 din primele 10 trofee ale lumii.
Dupa 1990 au fost înca dobandite multe trofee de peste 120 puncte, cele mai frecvente fiind însa cele de peste 110 puncte la tapi si de peste 105 puncte la capre.
Din motivele aratate, vanatoarea de capre negre în Romania trebuie considerata o piatra de încercare, care merita trecuta de orice vanator de munte care se respecta.

Cerbul comun (Cervus elaphus L.)

Din golul alpin pana pe malul Dunarii, cu o pondere covarsitoare în zona de munte si cea de dealuri înalte, întalnim una din cele mai salbatice populatii de cerb comun din Europa. Iernile grele si marii pradatori si-au spus cuvantul în privinta unei selectii naturale de exceptie, situatie convingator evidentiata prin vigurozitatea corporala si marimea trofeelor.
La vremea echinoctiului de toamna, boncanitul este în toi la munte. Fenomenul se declanseaza aici în jur de 15 septembrie, creste în intensitate pana prin 23-25 ale lunii si se sfarseste în jur de 10-15 octombrie în golul de munte. La campie, boncanitul începe cu cca. 10-15 zile mai devreme, iar la deal cu doar cateva zile înainte de declansarea acestuia în munte. Ca intensitate, trebuie remarcat faptul ca în zonele mai nelinistite, de mai mica altitudine, boncanitul se petrece mai discret si mai ales dupa caderea serii, asa încat este mai greu si mai tarziu sesizat.
Vremea rece, cu bruma abundenta dimineata, si caderile de zapada urmate de timp senin întetesc boncanitul, pe cand vremea calda îl face mult mai lanced, dar nu îl amana cum gresit se crede.
Trofeele de varf sunt rare, dar merita sa fie cautate. Romania a detinut, pentru a doua oara, recordul mondial la cerb între anii 1981 si 1985, cu un trofeu de exceptie ca forma, de 261,25 pct. C.I.C., dobandit în Muntii Vrancei, pe curbura exterioara a Carpatilor. De aici a mai provenit trofeul Romeo Stanescu, care în 1937 la Berlin ar fi putut fi nou record mondial si tot de aici au fost populati cerbi de extraordinara valoare în parcul Regiei Maria de la Balcic (Bulgaria). Acest trofeu a fost deja surclasat în Romania, în toamna anului 2003, de un alt record national de aproape 270 puncte C.I.C., dobandit în Muntii Gurghiului, de aceasta data pe curbura interioara a arcului carpatic. De aici a provenit si primul trofeu mondial al Romaniei, denumit Carol Koch, omologat la Leipzig în anul 1930.
Pentru cerbii cu adevarat salbatici, care n-au fost niciodata hraniti artificial, astfel de trofee sunt absolut senzationale si nu pot fi explicate decat ca efect al unui fond genetic deosebit de valoros.
Vanarea cerbilor în Romania este admisa la dibuit si la panda, cu sau fara chematoare, în perioada 1 septembrie – 15 decembrie pentru masculi de selectie si doar în perioada 10 septembrie – 15 noiembrie pentru trofeu. La femele, perioada de selectie se prelungeste pana la 15 februarie. Arma cu glont admisa de lege pentru aceasta specie este de la calibrul 7×57 în sus.
Cine se respecta ca vanator merita, macar o data în viata, sa-si încerce norocul la o vanatoare la cerb comun salbatic în Carpatii Romaniei.

Ursul (Ursus arctos arctos L.)

Reprezinta cel de-al treilea vanat tare al Romaniei, tara cu cea mai mare densitate de ursi bruni din lume. De altfel, aproximativ jumatate din populatia de ursi bruni a Europei, exceptand Rusia, se regaseste în Carpatii si Subcarpatii tarii.
Desi este o specie strict protejata, atat prin conventii internationale si directive europene, cat si prin legea nationala în profil, surplusul populational, de cca. 200-300 exemplare/an, trebuie totusi extras, în scopul strict al prevenirii suprapopularii, a producerii de prejudicii activitatii umane si pentru evitarea accidentelor omuciderilor.
Bineînteles ca prioritar trebuie vanate exemplarele batrane, ranite, accidentate si cele cu grave deviatii comportamentale, printre care parasirea temporara a habitatului salbatic si apropierea de localitati si de oameni. Mai raman însa suficient de multe exemplare care trebuie eliminate pentru conservarea echilibrului ecologic.
Metodele de vanatoare traditionale, care asigura o extragere selectiva în sensul actiunii naturii si fairplay-ului cerut de o astfel de vanatoare, raman goana si dibuitul, ultimul combinat cu scurte ragazuri de panda, mai ales dimineata în zori de zi si seara dupa apusul soarelui, în locurile frecventate de ursi.
Panda la nada nu mai este acceptata, deoarece s-a dovedit catastrofala pentru structura populatiilor de ursi, degradata grav prin extragerea preponderenta a masculilor dominanti alesi dintre exemplarele care o frecventeaza.
Armele cu glont admise pentru vanarea ursului trebuie sa aiba minimum cal. 7×64.
Fiind o specie amenintata cu disparitia în multe tari din Europa, exportul de trofee din Romania – blanuri si cranii – este admis doar în numar limitat.
Pentru vanatorii de pretutindeni, interesati de valoarea ursilor bruni din lume, adaugam faptul ca Romania si-a doborat propriul record mondial la blana de urs, în anul 1985, cu un trofeu de 687,79 puncte C.I.C. Ramane discutabila, în continuare, doborarea ultimului record mondial al Romaniei la craniu de urs brun, de 69,30 puncte C.I.C., de catre Rusia, cu un craniu de provenienta discutabila ca subspecie, de 70 puncte C.I.C., dobandit în Kamciatca.

Lupul (Canis lupus L.)

Dupa om, lupul pare sa fi fost specia cu cea mai mare distributie pe glob. Din evul mediu, arealul speciei s-a redus însa continuu, ajungand sa dispara din multe tari europene (Anglia, Germania, Olanda, Belgia, Danemarca, Franta, Elvetia, Cehia, Ungaria, Suedia, Ucraina etc.) si din 48 de state ale S.U.A.

În prezent, de cand specia este strict protejata prin Directiva Habitate si Conventii sau Acorduri Internationale, a reaparut în multe dintre acestea (Franta, Slovenia, Cehia, Germania, Suedia) si este cu siguranta salvata în toate celelalte în care efectivele erau în evidenta scadere.

În Romania, unde lupul a fost si adulat ca element todemic în mitologia tarii, si combatut ca daunator feroce al vanatului plantivor si animalelor domestice, efectivele au scazut pana pe la 1500 de exemplare în 1970, ca apoi sa creasca pana la aproape 4000 de exemplare, dupa anul 2000. În prezent efectivele sunt în usor regres. Totusi, efectivul actual este mai mult decat viabil si trebuie redus cu arma de vanatoare, la un nivel si o densitate convenabile din punct de vedere cinegetic.
În cazul lupului, cu un spor populational natural relativ ridicat, surplusul populational trebuie constant extras, prin metode de vanatoare adecvate, cum sunt panda si goana, organizate în perioada de toamna-iarna-primavara. În timpul împerecherii, dar nu numai, lupul raspunde si chiar vine usor la “urletul” imitat de vanator. Cu toate acestea, efectivele de lup sunt greu de tinut sub control cu arma de vanatoare.
Arma recomandata, din considerente de etica vanatoreasca, este arma cu glont de la cal. 5,6×43 în sus. Se vaneaza însa frecvent si cu arma lisa si proiectil unic sau alice de 5 mm.
Trofeul îl constituie blana si craniul. La blana de lup, Romania si-a doborat în anul 1997 propriul record mondial, cu un nou trofeu de 186,17 puncte C.I.C. Recordul national la craniu de lup atinge si el 45,30 puncte C.I.C., foarte aproape de recordul mondial de 46,88 puncte C.I.C. În concluzie, în Romania nu este greu de dobandit un lup de aur, desi sansele vanarii unui lup sunt relativ reduse.

Pisica salbatica (Felis silvestris)

Desi din cauza scaderii drastice a efectivelor speciei în Europa a fost necesara interzicerea împuscarii acesteia prin Directiva Habitate si Conventii Internationale, reflectate întocmai în legislatia nationala, în Romania sunt întalnite în prezent peste 10.000 exemplare, raspandite din zona de munte pana pe malul marii. Ducand o viata extrem de discreta, se presupune ca însesi efectivele mentionate sunt subestimate.
Deoarece a devenit daunatoare în multe zone cu vanat mic, anual trebuie extras, prin vanatoare, un anumit surplus populational, dimensionat dupa experienta anilor precedenti si evolutia efectivelor.
Extragerea acestui surplus populational, în cazul pisicii salbatice, se face mai mult întamplator, cu ocazia goanelor efectuate la vanat mic sau la panda. Se poate împusca însa si sistematic, prin panda la vizuini si, mult mai spectaculos, cu cainii de vizuina.
Pentru Romania, pisica salbatica reprezinta înca un motiv de binemeritata mandrie nationala, deoarece detine, înca din 1967, un foarte greu egalabil record mondial la craniu, de 21,40 puncte C.I.C. Marea majoritate a craniilor, îndeosebi de cotoi de peste 2-3 ani, întrunesc punctajul minim necesar medaliei de aur.

Capriorul (Capreolus capreolus L.)

Capriorul reprezinta o specie mult mai comuna, întalnita din padurile de munte, pana în Delta Dunarii, cu o densitate sporita în zona de dealuri, de coline si de campie. Vigurozitatea exemplarelor întalnite si marimea trofeelor dobandite exclusiv în terenul liber, de la exemplare salbatice ajutorate cu hrana complementara doar în perioada critica de iarna, denota, ca si în cazul cerbului, un fond genetic de o exceptionala valoare.
Recordul national de 211,67 puncte C.I.C., omologat la Marsilia în 1977, provine din sudul tarii, dintr-o zona de campie arida, întrerupta pe alocuri de ravene împadurite. Trofee puternice, de peste 150 puncte C.I.C., se obtin însa frecvent si din zona de podisuri si dealuri medii, localizate în sudul, vestul si centrul tarii, precum si în Lunca Dunarii si în insulele cuprinse între bratele acesteia.
Sezonul de vanatoare la capriori masculi este deschis între 15 mai si 15 octombrie, iar la femele între 1 septembrie si 15 februarie. Metodele de vanatoare admise sunt panda si dibuitul, cu sau fara chematoare. Goana este interzisa la aceasta specie, ca de altfel si vanarea cu caini manatori.
Indiferent de sex, anotimp si metoda de vanatoare, la caprior nu se poate trage decat cu proiectil unic, admise fiind si armele lise si armele cu glont de la calibrul 5,6×43 în sus.

Cerbul lopatar (Dama dama L.)

Desi este o specie alohtona care nu poate supravietui în terenurile cu mari pradatori si strat gros de zapada, lopatarul s-a aclimatizat usor în cateva statiuni propice din vestul, sudul, sud-estul si nord-estul tarii. Astazi populatiile naturalizate sunt viabile numeric, dar de calitate medie. Recordul national, dobandit în anul 1883, atinge doar 204,06 puncte C.I.C. Sunt totusi relativ frecvente trofeele care depasesc 180 de puncte C.I.C.
Sezonul de vanatoare este cuprins între 1 septembrie si 15 decembrie la masculii de selectie, între 10 octombrie si 1 decembrie la masculii pentru trofeu si între 1 septembrie – 15 februarie la femelele de selectie. Perioada optima de vanare a taurilor este însa mai redusa, limitandu-se la intervalul 15-30 octombrie.
Se vaneaza cu arma cu glont, de la calibrul 65 x 57 în sus.

Mistretul (Sus scrofa T.)

Este una dintre speciile de larg interes vanatoresc cu cea mai pronuntata plasticitate ecologica din Romania. Se întalneste din golul alpin pana pe malul marii, cu densitati remarcabile în zona fagetelor, gorunetelor si stejeretelor, dar si în campie, în Lunca si în Delta Dunarii. În astfel de locuri cu concentrari masive de mistreti, se pot organiza partide senzationale de vanatoare la goana, cu sau fara caini hartuitori, unice prin rezultat si spectaculozitate. Dibuitul pe înserat, cu scurte ragazuri de panda, si panda la trecatori se practica mai rar. Mai nou, ca urmare a unor cereri exprese ale vanatorilor straini, se practica si panda la locurile de hranire, mai comoda si mai sigura, dar criticabila din punct de vedere al sportivitatii si al posibilitatii de extragere cu prioritate a exemplarelor dominante care ar trebui lasate sa procreeze.
Astfel de exemplare, care depasesc frecvent 200 de kg în cazul vierilor, uneori chiar 300 de kg, cu colti arma mai lungi de 22-25 cm, sunt însa cele care au dus faima vierilor din Carpati si atrag irezistibil vanatorii pasionati. De aceea, metodele sunt alese, de la caz la caz, în functie de posibilitati si de preferintele vanatorilor.
Perioada admisa pentru vanare este relativ lunga, de la 1 august pana la 15 februarie, cu un interval optim cuprins între 15 octombrie si 15 decembrie, cand împerecherea se intensifica, iar vierii solitari parasesc ascunzisurile si vin la ciurde.
Armele admise pentru vanarea mistretilor în Romania sunt fie lise cu proiectil unic, fie cu glont de la calibrul 6,5×57 în sus.
În Romania, recordul national de 144 puncte C.I.C. nu a fost doborat din anul 1980, dar nu este deloc exclus un astfel de eveniment cinegetic, deoarece sunt relativ frecvent dobanditi mistreti cu colti de peste 135 – 140 puncte C.I.C.

Rasul (Lynx lynx L.)

Înca bine reprezentat în Carpati, rasul ramane, alaturi de urs si lup, unul din cei trei mari pradatori ai vanatului plantivor din zona de munte. Foarte rar este întalnit si în zona de dealuri înalte. Fiind animal cu activitate nocturna si discreta, poate fi surprins si poate fi vanat mai mult întamplator. Astfel de ocazii ofera goanele organizate la mistreti, la ursi si la lupi. Uneori poate fi întalnit si la dibuit si poate fi asteptat, cu sanse mici, si la panda. Indiferent de metoda practicata, vanarea rasului se face limitat, cu arma cu glont, de la cal. 5,6×43 în sus sau cu arma lisa si alice de 4,5-5,0 mm.
Trofeele de ras din Romania, ca si cele de urs si lup, sunt remarcabile, dominate fiind de o blana care întruneste 173,37 puncte C.I.C. si de un craniu de 28,05 puncte C.I.C.

Sacalul (Canis aureus L.)

Originar din India si Ceylon, si-a extins arealul pana în Balcani, apoi spre centrul Europei, fiind în evidenta expansiune spre nord. În Romania a patruns în ultimii 50 de ani, dar este acum frecvent în Dobrogea, în toata Lunca Dunarii si în luncile principalelor rauri din campia de sud si de sud-est a tarii. A fost semnalat însa si în Subcarpati si în zona de nord a tarii.
Limitarea arealului spre zona de dealuri înalte pare sa fie determinata de existenta lupului.
Desi extrem de prudent, se vaneaza cu ocazia goanelor organizate la alte specii, dar si la panda, mai ales la nada, si mai putin la dibuit.
Deoarece este un animal prolific si foarte periculos pentru progenitura vanatului plantivor (iepure, ied de caprioara, vitel de cerb si chiar purcei de mistret), trebuie tinut, cu mare atentie, sub control. Fiind protejat ca urmare a Directivei Habitate, are stabilita o perioada de prohibitie, între 31 martie si 15 mai.

Vulpea (Vulpes vulpes L.)

Se întalneste cu mare frecventa în Romania, din golul de munte pana pe malul Marii Negre. La vanatorile organizate cu goana, atat la vanatul mare cat si la cel mic, constituie o aparitie absolut normala. Se poate vana însa si la dibuit, la panda, cu caini special dresati la vizuina si cu caini gonitori. Existand în efective mari, fiind foarte prolifica si considerata factorul principal al vehicularii rabiei se impune a fi tinuta atent sub control ca efective, cu arma de vanatoare, pe tot parcursul anului. Recordul national la craniu de vulpe atinge 25,70 puncte C.I.C., comparativ cu recordul mondial de 28,03 puncte C.I.C.

Viezurele (Meles meles L.)

Este un animal platigrad discret, prezent în Romania din zona de munte pana în Lunca Dunarii, care nu poate fi surprins la suprafata pamantului decat noaptea. Ziua si-o petrece în vizuina, iar iarna o depaseste dormitand în interiorul acesteia.
Poate fi vanat cu sorti mari de izbanda, la panda, seara tarziu cand iese din vizuina sau dimineata devreme cand se reîntoarce la aceasta, în perioada 1 august-31 martie. Cu totul si cu totul întamplator poate fi surprins si ziua afara. Mai poate fi pandit la trecatori ori în locurile în care mananca, dar cu sanse mult mai reduse. Nu este exclusa nici metoda vanarii la vizuina cu caini dresati, dar în astfel de situatii este necesara saparea unei gropi de acces la locul în care este fixat de caini în subteran.
Se împusca cu arma lisa si alice de 3,5-4,0 mm, dar si cu glont, de catre vanatorii mai scrupulosi.
Recordul national la craniu de viezure a fost omologat la 23,97 puncte C.I.C., comparativ cu recordul mondial de 24,58 puncte C.I.C.

Iepurele (Lepus europaeus L.)

Cu toata presiunea exercitata de pradatori asupra speciei, iepurele ramane totusi cel mai frecvent vanat, prezent pe întreg teritoriul tarii, cu o densitate maxima în zona de campie. Din 1990, datorita diversificarii conditiilor de mediu, efectivele acestuia sunt în progres ori stationare. Doar în anumite terenuri cultivate cu plante industriale sau lasate parloaga efectivele au regresat.
Pe buna dreptate, specia este considerata cea mai comuna si cea mai accesibila vanatorilor în tot sezonul de vanatoare, deschis între 1 noiembrie si 31 ianuarie. Se poate vana la goana, în camp si la padure, la sarite sau cu cainele de aret. Desi ocaziile abunda si vanatoarea de iepuri risca sa devina putin sportiva, ea poate fi practicata în asa fel încat sa ramana interesanta si atractiva chiar si pentru vanatorii cei mai pretentiosi.

Cocosul de munte (Tetrao urogallus L.)

Este considerat vanat nobil, datorita raritatii întalnirilor cu el din cauza locurilor de vanatoare greu si foarte greu accesibile în Romania.
Conform legii si traditiei, se vaneaza numai cocosul, deocamdata exclusiv primavara, în perioada rotitului, asadar între 20 aprilie si 10 mai.
Apropierea de cocosul care roteste pe cloamba se face pe întuneric, strict pe strofa a doua a cantecului, atunci cand el nu aude si nu se uita în jur. Farmecul rotitului si al acestei modalitati traditionale de vanatoare face sa fie rasplatit efortul de a ajunge în locurile de rotit si justifica reticenta la ideea de a fi vanat în viitor doar toamna, prin metode de vanatoare nepracticate în Romania.

Ierunca (Tetrastes bonnasia L.)

Desi din ce în ce mai retrasa si la propriu si la figurat, ierunca se încapataneaza sa reziste în Subcarpatii înalti si în Carpatii Romaniei, în efective înca viabile.
De aceea se mai vaneaza înca, dar mai mult simbolic, în perioada 15 septembrie-15 decembrie.
Singura modalitate cu adevarat interesanta de vanatoare ramane chematul cocosului cu fluiericea. Este extraordinar de palpitanta si merita sa fie traita macar o data, chiar si fara ca arma sa-si spuna cuvantul.

Fazanul (Phasianus colchicus L.)

A fost introdus în Romania de foarte multa vreme, mai înainte de anul 1500 în vestul Transilvaniei si dupa 1900 în sudul tarii. Acum poate fi considerata o specie naturalizata, asadar autopropagativa, în toata zona de campie, de coline si de dealuri joase din tara. Efectivele sale sunt în usoara scadere, afectate fiind de prezenta pradatorilor, de iernile grele si de greseala de a mai vana, din cand în cand si gainile.
Pentru sporirea densitatii fazanilor din libertate, sunt înca necesare populari periodice cu pui proveniti din fazanerii, în care se urmareste atat conservarea caracterului salbatic al reproducatorilor, cat si adaptarea timpurie a puilor la conditiile din libertate, asa încat popularile sa reuseasca, iar puii sa se poata adapta perfect conditiilor de mediu mai înainte de deschiderea sezonului de vanatoare.
Acest sezon de vanatoare tine de la 1 octombrie pana la 28 februarie, iar vanarea fazanilor este admisa cu cainele de aret, la sarite si la goana, dupa preferintele vanatorilor.

Potarnichea (Perdix perdix L.)

Dupa o lunga perioada de regres a efectivelor de potarnichi, s-a produs un reviriment neasteptat al acestora în ultimii 10-15 ani, pe fondul reducerii efectivelor de fazani si, mai ales, ca efect al ramanerii unor terenuri agricole necultivate (parloaga). În prezent, Romania pare sa aiba cea mai buna situatie din Europa din punct de vedere al evolutiei acestei specii.
Datorita sensibilitatii potarnichilor la apropierea cainelui si omului, precum si a zborului iute, vanatoarea de potarnichi cu caini de aret, aproape singura agreata în Romania, prezinta un farmec aparte pentru vanatori.
Potarnichea se vaneaza însa limitat, doar în perioada 15 octombrie-31 decembrie.

Prepelita (Coturnix coturnix L.)

Soseste în Romania pe la sfarsitul lunii aprilie, venind din Africa Centrala, si pleaca înapoi în lunile septembrie-octombrie. Numarul mare de prepelite care nidifica la noi si mai la nord de tara noastra, precum si prolificitatea ridicata datorate celor doua ponte depuse într-un an, asigura o crestere suficient de mare a efectivelor speciei, încat sa nu fie influentate de vanare în mai mare masura decat de mersul vremii. Desigur ca este vorba exclusiv de vanatoarea cu arma, singura admisa legal în Romania.
Frumusetea vanatorii la prepelite cu cainele de aret si gustul inegalabil al carnii acestei specii starnesc interesul multor vanatori din tara si din strainatate.
Sezonul de vanatoare ramane însa limitat, din 15 august pana în 31 decembrie.

Porumbelul gulerat (Columba palumbus L.)

Este atat oaspete de vara cat si pasare de pasaj în Romania, care, pe la începutul lunii noiembrie, poposeste în efective de ordinul milioanelor în Delta si Lunca Dunarii. În iernile blande, cand gaseste resurse de hrana, întarzie mult la noi si chiar poate sa ierneze în sudul tarii. Se vaneaza în perioada 15 august – 28 februarie.

Ciocarlia (Alauda arvensis L.)

Toamna, cand porneste migratia dinspre nord spre sud, sute de mii de ciocarlii se adauga celor din tara, suscitand interesul putinilor vanatori amatori de o astfel de vanatoare, în general straini. Sezonul este cuprins între 15 septembrie – 15 noiembrie dar optimul se constata de prin 15 octombrie în 15 noiembrie.

Sitarul (Scolopax rusticola L.)

Trece primavara devreme pe la noi, urmand retragerea zapezii, în drumul sau dinspre tarile calde spre nordul mai rece al Europei, unde nidifica. Zborul de seara al enigmaticei pasari cu ciocul lung, de fapt parada sa nuptiala, poate fi urmarit mai întai la cocosel, în a doua jumatate a lunii martie, apoi la perechea deja stabilita, la începutul lunii aprilie, aproape concomitent în zona de joasa altitudine si în zona de dealuri, apoi la munte. La munte, poate chiar sa ramana pentru a cuibari, dar numai putine perechi si numai în anii în care primaverile cu zapada abundenta îi retin timp mai îndelungat decat în mod obisnuit. Toamna cade, din luna octombrie pana pe la începutul lunii decembrie, în padurile de munte, de deal si de campie, preferand luncile raurilor, precum si Lunca si Delta Dunarii, în drumul sau de reîntoarcere de la nord la sud.
Se vaneaza la goana si la sarite, cu sau fara caini scotocitori sau pontatori, doar toamna, într-un interval legal cuprins între 1 septembrie – 28 februarie. Vanatoarea cu cainele pontator este extrem de pasionanta, chiar si atunci cand sitarul este ratat ori arma nu are ocazia sa rasune.

Sturzii (Turdus sp.)

Sunt patru specii de sturzi cunoscute în Romania (sturzul de vasc, cantator, de vii si de iarna), care se vaneaza în perioada 1 septembrie – 28 februarie. De fapt doar iarna intereseaza vanatorii, din octombrie pana în februarie, cand efectivele sporesc ca urmare a exemplarelor venite din nord, în mai mare abundenta decat cele care pleaca spre sud sa ierneze.

Gastele (Anser sp.)

Doua specii prezinta interes mai mare pentru vanatoare: gasca mare (Anser anser L.) si garlita mare (Anser albifrons S.). Celelalte specii ori sunt mult mai reduse ca efective, ori apar doar sporadic în Romania, ori sunt ocrotite prin conventii internationale. Se mai vaneaza doar gasca de semanatura (Anser fabalis L.)
Prima specie este oaspete de vara si se vaneaza la început de sezon, dar si iarna primavara putinele exemplare care raman sa ierneze în tara noastra, iar cea de-a doua este doar oaspete de iarna, care vine în luna octombrie si pleaca la sfarsit de februarie sau început de martie. Sezonul de vanatoare la gaste tine de fapt din 1 septembrie pana în 28 februarie.
Gastele se pot vana la panda organizata în locurile de trecere si, mai ales, la locurile unde se hranesc în camp. Nu sunt indicate panda la locurile de înnoptare si, în general, vanatoarea de seara.

Ratele (Anas sp.)

Din cele 16 specii de rate întalnite în Romania, ca oaspeti de vara, oaspeti de iarna sau doar de pasaj, frecvente sunt trei specii: rata mare (Anas platyrhynchas L.), sarsela de iarna (Anas crecca) si sarsela de vara (Anas querquedula L.), iar relativ frecvente: rata cu cap castaniu (Aythya ferina L.), rata lingurar (Anas clypeata), rata pestrita (Anas strepera L.) rata fluieratoare (Anas penelope L.) si rata sulitar (Anas acuta L.). Toamna, pe la începutul lunii noiembrie cand vremea se strica si iarna, pe la sfarsitul lunii februarie cand aceasta se încalzeste, pasajul se intensifica în Romania si da ocazia organizarii unor partide interesante de vanatoare la panda. La început de sezon, ratele se mai pot vana si la sarite si la goana, dar metodele sunt mai putin uzitate.
Sezonul de vanatoare la rate este deschis între 1 septembrie si 28 februarie.

Alte specii de vanat de interes vanatoresc mai scazut, fie din cauza efectivelor mai reduse, fie din cauza importantei cinegetice mai mici, sunt urmatoarele:

  • Mamifere
    • Muflonul (Ovis aries musimon), în perioada 15 septembrie-15 decembrie;
    • Marmota (Marmota marmota), în perioada 15 septembrie-31 octombrie;
    • Bizamul (Ondatra zibethica), în perioada 1 septembrie -15 aprilie;
    • Cainele enot (Nyctereutes procyonoides), în perioada 15 septembrie-31 martie;
    • Jderul de copac (Martes martes), în perioada 15 septembrie-31 martie;
    • Jderul de piatra (Martes foina), în perioada 15 septembrie-31 martie;
    • Dihorul comun (Putorius putorius), în perioada 15 septembrie-31 martie;
    • Hermelina (Mustela erminea), în perioada 15 septembrie-31 martie;
    • Nevastuica (Mustela nivalis), în perioada 15 septembrie-31 martie.
  • Pasari
    • Gugustiucul (Streptopelia decaocto), în perioada 15 august – 28 februarie;
    • Turturica (Streptopelia turtur), în perioada 15 august – 28 februarie;
    • Graurul (Sturnus sp.), în perioada 1 septembrie – 28 februarie;
    • Becatina comuna (Gallinago gallinago), în perioada 1 septembrie – 28 februarie;
    • Becatina mica (Lymnocryptes minimus) 1 septembrie – 28 februarie;
    • Lisita (Fulica atra), în perioada 1 septembrie – 28 februarie;
    • Gainusa de balta (Gallinula chloropus), în perioada 1 septembrie – 28 februarie;
    • Gaita (Garrulus glandarius), în perioada 1 septembrie – 28 februarie;
    • Stancuta (Corvus monedula), în perioada 15 iulie – 15 martie;
    • Cioara griva (Corvus corone cornix), în perioada 1 iunie – 31 martie;
    • Cioara de semanatura (Corvus frugilegus), în perioada 1 iunie – 31 martie;
    • Cotofana (Pica pica), în perioada 1 iunie – 31 martie.
Colonizări şi populări cu vânat

Consecvenţi principiului utilizării terenului la capacitate, inclusiv din punct de vedere cinegetic, în România s-au practicat, începând încă din secolul XV, populări cu anumite specii de vânat. Scopurile urmărite pot fi sintetizate după cum urmează:

  • Pentru întemeierea unor populaţii de vânat autohton, acolo unde acesta a dispărut cu mulţi ani în urmă;
  • Pentru împrospătări de sânge;
  • Pentru sporirea productivităţii unor terenuri, în scopul exploatării lor mai intense din punct de vedere vânătoresc.

Toate aceste populări au fost justificate la vremea lor, fiindcă au răspuns unor interese recreativ-sportive, economice sau pur şi simplu ştiinţifice. Sunt încă justificate şi acum, dar numai atunci când este vorba de populări cu specii care au existat, deoarece în genere aceste specii nu afectează echilibrul natural. Cu totul altfel se pune problema aclimatizării unor specii străine, faţă de care se manifestă în prezent reticenţă tocmai din astfel de considerente.
Legea naţională în domeniul cinegetic, adaptată convenţiilor internaţionale în materie, impune în cazul speciilor alohtone un studiu prealabil amănunţit privind posibilul impact de mediu şi aprobarea acestuia de către Autoritatea publică centrală în domeniu, mai înainte de demararea acţiunii de colonizare.
Trecând peste populările de mai mică anvergură întreprinse încă din secolul XV cu fazani şi din secolul XVI cu cerbi comuni, peste studiile prealabile necesare eventualelor populări, peste necesitatea pregătirii terenului în vederea colonizării prin combaterea dăunătorilor naturali şi ajutarea cu hrană a nucleului colonizat, peste monitorizarea evoluţiei acestui nucleu şi peste selecţia care se impune la început, vom aborda concis principalele populări/colonizări efectuate în România şi rezultatul acestora.

Populările cu fazani

Primele colonizări despre care au rămas mărturii scrise datează din anul 1475, localizate în vestul ţării. Este posibil ca astfel de colonizări să fi fost chiar mai vechi. În sudul ţării nu s-au practicat însă decât după anul 1900.
Din acele vremuri, fazanul s-a colonizat cu intermitenţe până în zilele noastre, în multe staţiuni considerate propice speciei.
Încă din perioada interbelică şi mai ales după 1950, practica a luat un avânt neaşteptat deoarece specia, folositoare agriculturii, s-a dovedit extrem de atractivă pentru vânători. În plus, pare să fi contribuit esenţial la protecţia altor specii de vânat, prin atragerea preocupărilor vânătoreşti asupra acesteia.
O dată cu creşterea, an de an, a cifrei colonizărilor, s-au dezvoltat şi modernizat crescătoriile destinate înmulţirii speciei şi, totodată, a crescut exportul de fazani, apreciaţi în străinătate pentru calităţile lor de foarte buni zburători. Această situaţie s-a menţinut până de curând, când din cauza scumpirii furajelor şi scăderii interesului pentru importul fazanilor din România, activitatea de creştere şi de populare a fazanilor a intrat într-o uşoară recesiune.
S-a putut constata în schimb că populaţiile din libertate, îndeosebi cele localizate în staţiuni favorabile, au prosperat şi au devenit autopropagative, fără a mai necesita din partea omului decât o uşoară ocrotire şi îngrijire în timpul iernii. Esenţială pare să fie protecţia făzăniţelor şi ajutorarea fazanilor din libertate cu hrană complementară în perioada critică, cu zăpadă din abundenţă.
Din contră, populările cu pui de fazani proveniţi din părinţi ţinuţi de multe generaţii în crescătorii pare să devitalizeze, prin încrucişare, populaţiile viguroase din libertate.
Asupra acestui aspect, ca de altfel şi asupra experienţei altor ţări în privinţa unor astfel de populări cu vânat din crescătorii, în cantităţi exagerate pentru a se asigura succesul acţiunilor vânătoreşti şi tablouri impresionante de vânat, va trebui să reflectăm cu mai multă profunzime în viitor, în interesul vânatului şi al perenităţii vânătoarei.

Populările cu cerbi comuni

Pe la începutul secolului al XVI-lea au devenit la modă în Transilvania, după exemplul unor ţări din Europa Centrală, parcurile de vânătoare cu cerbi carpatini şi cu zimbri. Astfel de parcuri, delimitate prin împrejmuiri confecţionate din material lemnos, relativ dense în vestul şi centrul ţării, erau amplasate în interiorul pădurilor sau în apropierea castelelor, pentru a fi mai uşor de păzit şi de administrat. Ele au fost populate cu cerbi proveniţi, în general, din Ungaria şi Austria şi au fost destinate, la rândul lor, înmulţirii şi colonizării acestora în libertate.
Între diversele populaţii autohtone de cerbi şi populaţiile întemeiate prin colonizări din parcuri, a urmat ulterior, intense schimburi populaţionale, favorizate de raza mare de activitate a speciei.
În ciuda războaielor frecvente din secolele care au urmat primelor colonizări şi braconajului greu de stăpânit atunci, cerbii s-au înmulţit în aşa măsură încât au ocupat aproape toate suprafeţele de munte propice lor.
Au urmat mulţi ani în care cerbul a fost mai mult sau mai puţin ocrotit şi îngrijit doar în zona de munte, considerată singura adecvată pentru specie. De abia în perioada 1970-1980 a fost organizată o nouă acţiune de repopulare cu cerbi capturaţi din libertate, de această dată în Câmpia de Sud a ţării.
Populaţiile înfiinţate, deşi nu sunt foarte stabile faţă de loc şi nici foarte reprezentative ca efective, sunt totuşi de foarte bună calitate, inclusiv din punct de vedere al valorii trofeelor. La această situaţie pare să fi contribuit atât fondul genetic valoros al exemplarelor capturate selectiv şi “amestecul de sânge” realizat între cerbi proveniţi din zone foarte diverse ale ţării şi din Bulgaria, cât şi hrana găsită aici din abundenţă.

Populările cu cerbi lopătari

Au fost demarate la începutul secolului al XVII-lea, cu exemplare provenite din parcuri, apoi repetate periodic, deoarece după ce păreau să se fi aclimatizat, dispăreau din cauza lupilor şi braconajului.
Acum ne este clar că lopătarul nu poate convieţui cu lupul, mai ales fiindcă habitatul acestuia din urmă se suprapune peste zonele cu strat gros de zăpadă.
În Câmpia de Vest a ţării, în Câmpia Română şi chiar în zona Dealurilor Dobrogei s-au stabilizat totuşi nuclee viabile, dar izolate, de cerbi lopătari, care reuşesc să facă local concurenţă serioasă cervidelor autohtone.

Populările cu mufloni

Au fost colonizaţi pentru prima dată în parcuri, în anul 1866, în Transilvania. Din parcuri a ajuns repede în libertate, inclusiv în Munţii Retezat unde au fost colonizaţi în anul 1926. Indiferent dacă pentru scurte perioade de timp au părut să se adapteze, muflonii nu au putut supravieţui din cauza lupilor, câinilor, şacalilor şi posibil braconajului.

Populările cu iepuri de vizuină

Au fost colonizaţi cu teamă, la începutul secolului XX, în Moldova. Teama provenea de la istoria înmulţirii exagerate a speciei în alte biotopuri în care fusese introdus, devenit ulterior plagă pentru agricultură şi silvicultură.
În condiţiile ţării noastre lucrurile au evoluat însă altfel. Nucleul populat iniţial în zona Iaşului a rămas restrâns, cu căderi exagerate, până aproape de dispariţie, în repetate rânduri. Nici nucleele mici, întemeiate în centrul şi în sudul ţării, nu au avut alte şanse de reuşită. Două par să fi fost cauzele principale: existenţa prădătorilor mici care-i atacă în vizuini (în principal jderul şi dihorul) şi bolile comune iepurelui, mai agresive în mediul subteran şi mai umed în care trăiesc. Din motivele de mai sus, iepurele de vizuină nu pare să aibă un viitor prea sigur în România.

Populările cu căpriori

Au fost demarate înainte de 1960, ca urmare a dispariţiei speciei din Câmpia Română şi împuţinării acesteia în alte zone, după cel de-al doilea război mondial.
Populările s-au efectuat cu iezi capturaţi din libertate, crescuţi temporar pe lângă gospodăriile paznicilor de vânătoare şi ale vânătorilor din mediul rural.
Exemplarele populate şi urmaşii acestora au ocupat repede pădurile din zonele de joasă altitudine, din Lunca şi chiar din Delta Dunării, unind nucleele instalate cu populaţiile din libertate. Ulterior s-au adaptat şi vieţuirii exclusiv în terenurile agricole şi, greu de explicat, lipsei de apă din zonele foarte afectate de secetă.
Rezultatul amestecului de sânge, al exemplarelor de provenienţă foarte diferită, a condus la întemeierea unor populaţii deosebit de viguroase, inclusiv din punct de vedere al valorii trofeelor. Recordul naţional al României, de peste 211 puncte C.I.C., provine dintr-o astfel de zonă situată în sudul ţării.

Populările cu capre negre

Cu rezultat de-a dreptul spectaculos, ca de altfel şi în cazul populării căpriorului, s-au finalizat acţiunile de colonizare cu capră neagră, efectuate în perioada 1970-1980, în unele zone muntoase cu condiţii prielnice, din care specia fie dispăruse, fie nu fusese semnalată niciodată. De asemenea, au fost populate cu capre negre şi anumite zone muntoase în care densitatea acestora scăzuse drastic.
Rezultatele au surprins specialiştii atât în privinţa evoluţiei excepţionale a efectivelor nucleelor populate, cât şi în privinţa valorii trofeelor. Condiţiile mai bune de hrănire, lipsa prădătorilor naturali şi, cu certitudine, amestecul de sânge şi-au spus, şi în cazul acestor populări, cuvântul.

Populările cu marmota alpină

A fost singura specie alohtonă populată în România după cel de-al doilea război mondial. Deşi se susţine contrariul, este greu de crezut că specia ar fi existat şi dispărut, fără nici un fel de urme, din Carpaţii României.
Colonizarea, deşi încununată de un succes surprinzător, nu poate fi foarte sigură pe termen lung. Este prematur de tras încă concluzii, dacă nu va fi monitorizată cu atenţie evoluţia nucleelor instalate în trei masive muntoase din ţară (Retezat, Făgăraş şi Rodnei) şi nu vor fi ţinuţi în frâu prădătorii naturali, în zona coloniilor. De asemenea, dacă nu se va reuşi crearea de rezervaţii, în care păşunatul să fie interzis, în preajma coloniilor de marmote. Pe termen lung, marmota din Carpaţii României ar putea fi favorizată de fenomenul încălzirii climei în limite rezonabile.

Populările cu iepuri de câmp

Deşi nu erau necesare decât măsuri de ocrotire şi îngrijire a speciei, au fost totuşi practicate în unele terenuri în care efectivele se reduseseră exagerat, din cauza prădării, bolilor şi/sau braconajului.
Eficienţa unor astfel de populări este dificil de apreciat.
Un lucru este însă cert: după 1990 efectivele de iepuri au prosperat vizibil, chiar în condiţiile unei prădări mai accentuate. Meritul pare să revină îmbunătăţirii condiţiilor de mediu, ca urmare a reconsiderării concepţiei de folosire intensivă a terenurilor cu destinaţie agricolă. Lăsarea terenului pârloagă şi extinderea culturilor cu plante industriale s-ar putea să influenţeze însă, în mod negativ, dinamica preconizată.
Castorul este cea mai recent repopulată specie, în centrul şi vestul ţării. După urmele lăsate, popularea se poate considera deja reuşită. Nu ar fi motive să se întâmple altfel. Rămâne de urmărit evoluţia nucleelor populate.
În legătură cu repopularea zimbrilor, dropiilor şi cocoşilor de mesteacăn sunt doar proiecte în curs de demarare. Toate aceste specii sunt încă semnalate în fauna ţării: zimbrii în ţarcuri, dropia temporar în vestul ţării, venită din Ungaria, şi în Dobrogea, trecută probabil peste Dunăre din Ucraina, iar cocoşii de mesteacăn în munţii Maramureşului, dar şi în zona limitrofă din judeţele Suceava şi Bistriţa.
Aceste specii, scoase de mult timp de pe lista speciilor de interes vânătoresc, vor mai rezista în condiţiile de mediu existente acum în locul fostelor biotopuri naturale şi vor supravieţui, probabil temporar, în efective reduse, sub atenta îngrijire a omului.
Nu putem încheia tratarea acestui subiect fără să reamintim autocolonizările constatate, prin expansiune de areal, în ultimii 50 de ani.
Guguştiucul a venit dinspre Asia, urmat fiind la scurt timp, de şacalul auriu.
Ambele specii au evoluat spectaculos la început, ca ulterior efectivele acestora să se stabilizeze, inclusiv prin vânătoare. Expansiunea şacalului auriu spre nord, extrem de dăunătoare pentru vânatul mic, pare să fie limitată de prezenţa lupului. La rândul lui, ţine la niveluri reduse efectivele de vulpi şi de pisici sălbatice din zonele ocupate.
O altă specie semnalată după 1950 în România a fost câinele enot, venit dinspre Ucraina în Delta şi în Lunca Dunării, de unde şi-a extins arealul şi în zona de câmpie. Efectivele speciei se menţin însă reduse.
Spre deosebire de aceste trei specii bizamul a avut o dezvoltare explozivă după pătrunderea pe teritoriul României, prin expansiune dinspre Centrul Europei. Acum, după un număr apreciabil de ani, pare să-şi fi găsit un echilibru stabil în raport cu fauna autohtonă. Efectivele speciei se menţin la un nivel rezonabil, chiar mai mic decât cel la care ar putea deveni dăunătoare.
Iată, aşadar, colonizările efectuate ori petrecute în decursul timpului în România, mult mai rezonabile şi mai puţin deranjante pentru speciile autohtone decât în alte ţări.
Probabil că, în viitor, schimbările climatice care se întrevăd vor antrena anumite succesiuni în fauna autohtonă, context în care colonizările vor trebui regândite ecologic, în întâmpinarea influenţelor naturii asupra acesteia.

Cote anuale de recoltă

După cum s-a anticipat deja, vânătoarea constituie o activitate raţională, prin intermediul căreia se pune în valoare, pe termen lung, o resursă naturală regenerabilă.

Pentru a exploata durabil vânatul, în interesul societăţii şi al vânătorilor care sunt direct interesaţi de asigurarea perenităţii activităţii, prelevarea unei anumite cote din acesta se face strict în limitele surplusului populaţional, stabilit prin metode şi mijloace cu pretenţii ştiinţifice. Acest lucru nu se face însă de către vânători – care ar fi tentaţi să fie subiectivi, fie din dorinţa de a vâna pe moment mai mult, fie din dorinţa de a lăsa în natură un efectiv exagerat de reproducători cu gândul la ziua de mâine – ci de către managerii activităţii cinegetice.
În final, calculele şi propunerile de cote anuale de recoltă, efectuate profesional de aceşti manageri pentru fiecare populaţie de vânat, din fiecare fond de vânătoare în parte, sunt aprobate la nivelul Autorităţii publice centrale care răspunde de activitate, după obţinerea eventualelor avize necesare din partea Autorităţii publice centrale care răspunde de mediu, de către funcţionari publici neutri, devenind obligatorii de realizat de către gestionari. Acest mecanism de stabilire corectă a cotelor de recoltă este completat, în scopul conservării echilibrului în natură, de prevederile legii care consideră contravenţie nerealizarea acestor cote şi infracţiune depăşirea lor de către gestionari.

Aşadar, lucrurile sunt cât se poate de clare şi de judicios reglementate.

Cum sunt stabilite totuşi surplusurile populaţionale în aşa fel încât, prin prelevarea acestora, să nu se pună în pericol populaţiile de vânat, nici prin extrageri exagerate şi nici prin extrageri subdimensionate care să conducă la suprapopulări, degenerări sau producerea de prejudicii societăţii? Problema antamată în mod ştiinţific cu peste 50 de ani în urmă şi-a găsit soluţionarea prin stabilirea unor efective optime pentru principalele specii de vânat sedentar, pe fiecare fond de vânătoare în parte.
Aceste efective optime au fost ulterior recalculate periodic, de regulă la 10 ani, pentru a fi luate în seamă schimbările intervenite în peisajul fondurilor de vânătoare. Astfel de efective optime sunt stabilite acum în România pentru cerbul comun, cerbul lopătar, căprior, capră neagră, mistreţ, iepure, cocoş de munte, fazan, potârniche, urs şi râs.
Prin urmare, pentru fiecare fond de vânătoare în parte sunt stabilite aceste efective optime. Sunt, de asemenea, stabilite pentru unele dintre aceste specii şi structuri optime, pe sexe deocamdată.

Atât managerii fondului cinegetic, cât şi vânătorii cunosc efectivele şi structurile optime, precum şi obligaţia lor de a tinde permanent, prin vânătoare, către acestea.

Efectivele reale de vânat, existente în fondurile de vânătoare, sunt recenzate anual, lucrarea definitivându-se primăvara, la sfârşitul fiecărui an vânătoresc. Se recenzează de fapt stocul de reproducţie rămas după sezonul de vânătoare şi după trecerea perioadei critice de iarnă, fără a fi luată în considerare progenitura din anul respectiv.
Din diferenţa celor două categorii de efective, conform unor formule de calcul şi unor programe pe computer menite să elimine eventuale erori de recenzare, se stabilesc cotele anuale de recoltă, bineînţeles luând în considerare anumite sporuri naturale anuale, diferite de la specie la specie şi de la o zonă altitudinală la alta.

Etapele prezentate mai sus, concis şi simplu pentru o mai facilă înţelegere, ascund în spate ani de cercetări privind nivelul efectivelor optime, al sporurilor naturale şi al metodelor eficiente de evaluare, precum şi o experienţă de 50 de ani în ceea ce astăzi numim “vânătoare durabilă”. Pentru toate celelalte specii de vânat sedentar la care nu sunt stabilite efective optime, se are în vedere, la stabilirea cotelor anuale de recoltă, doar evoluţia efectivelor acestora, o anumită densitate a lor, considerată normală şi experienţa acumulată în timp în ceea ce priveşte nivelul posibilităţilor de vânare.

În sfârşit, pentru speciile migratoare se are în vedere doar evoluţia efectivelor acestora, inclusiv în lume, şi, bineînţeles, experienţa cotelor de recoltă realizate în anii precedenţi.
Toate aceste lucrări şi etape necesare stabilirii cotelor de recoltă sunt monitorizate atent de la nivelul autorităţilor publice centrale care răspund de activitatea cinegetică şi de activitatea de protecţie a mediului, apoi aprobate de cea dintâi, cu avizul celei de-a doua. Pentru speciile de vânat strict protejate şi pentru cele din zona ariilor protejate, nu din ariile strict protejate unde nu se vânează, mai este necesar şi avizul Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.

Iată aşadar “furcile caudine” care asigură o gestionare durabilă, în interesul perenităţii vânatului şi al vânătorilor din România.

Tradiţie şi cultură vânătorească

Literatura cinegetică

Literatura de specialitate şi în legătură cu specialitatea cinegetică a constituit, din totdeauna, o sursă importantă de documentare şi de inspiraţie pentru mulţi vânători şi pentru nenumărate persoane cu preocupări tangenţiale activităţii. De la lucrări referitoare la întemeierea provinciilor româneşti şi până în zilele noastre, au rămas scrieri de inegalabilă valoare, atât pentru activitate cât şi pentru istoria şi cultura poporului român.
Mai întâi, cronicarii vremii din sec. XV şi XVI au exploatat legenda întemeierii Moldovei, una din cele trei provincii româneşti, ca fiind ocazionată de o partidă inedită de urmărire a unui bour, cu copoi.

Subiectul de mai sus beneficiază de un tratament aparte în secolul al XVIII-lea, într-o lucrare cu valoare ştiinţifică şi literară de excepţie, intitulată “Descriptio Moldaviae”, a eruditului cărturar umanist Dimitrie Cantemir. Lucrarea a fost scrisă la solicitarea Academiei de la Berlin şi cuprinde capitole speciale dedicate animalelor sălbatice şi vânătorilor domneşti.

În secolul al XIX-lea, mai exact în anul 1874, a fost redactat “Manualul Vânătorului” de Costache C. Cornescu, considerat a fi prima lucrare de pură specialitate. A urmat, în acelaşi an, eseul “Pseudo-Kynegheticos” al scriitorului Alexandru Odobescu, apreciat ca monument de artă literară, cu semnificaţii spirituale profunde despre vânătoare.

În penultimul an al aceluiaşi secol, Daniil G. Carussy a publicat “Călăuza Vânătorului”, iar în primul an al secolului XX, fraţii E. C. Gheorghiu şi dr. S.C. Gheorghiu au editat “Vânătoarea în România”, carte de referinţă, cu caracter enciclopedic în domeniul cinegetic. De la început de secol XX, au început să fie editate şi reviste în specialitate, cum au fost: “Diana” (1903-1914); “Vânătorul” (1905 şi 1909), “Vânătoarea în România” (1915-1916) şi alte periodice de mai mică distribuţie.

“Revista Vânătorilor” (1919-1948), editată de Uniunea Generală a Vânătorilor din România, şi revista “Carpaţii” (1933-1947), urmate de “Vânătorul” (1948-1953), “Vânătorul şi Pescarul Sportiv” (1953-1989), “Vânătorul şi Pescarul Român” (1991-2001) şi “Vânătorul Român” (2002 – 2006) şi din nou “Vânătorul şi Pescarul Român” (2006 – ) sunt, de fapt, ipostaze ale aceleiaşi publicaţii editate continuu din 1919 încoace, de asociaţia naţională a vânătorilor din România.

În perioada interbelică, România şi-a consolidat prestigiul de care se bucura deja în domeniu, prin contribuţia esenţială a lui Gheorghe Nedici, care a militat pentru înfăptuirea Uniunii Generale a Vânătorilor (1919), a coordonat elaborarea legii pentru protecţia vânatului şi reglementarea vânătoarei (1921), a colaborat la înfiinţarea Muzeului Naţional de Vânătoare (1931) şi s-a distins ca publicist în specialitate, cu mai multe lucrări printre care monumentala “Istoria vânătoarei şi a dreptului de vânătoare” (1940).

Literatura de specialitate şi literatura beletristică de inspiraţie cinegetică au luat amploare extraordinară în această perioadă. Mulţi specialişti autentici sau autodidacţi şi scriitori s-au consacrat ca autori ai unor celebre lucrări de referinţă sau de artă literară. Numele acestora şi al lucrărilor lor ar încărca inutil textul, ca de altfel şi încercarea de a selecţiona, în continuare, lucrările cu adevărat remarcabile din multitudinea celor elaborate în această perioadă şi mai ales după 1950.

Toate susţin însă posibilităţile nelimitate de documentare şi de inspiraţie pentru cei interesaţi, pe care le oferă cu generozitate atât literatura cinegetică, cât şi practica cinegetică în general.

Mitologie

Se cade să subliniem, concis, că în cetatea de piatră a Carpaţilor României au vieţuit strămoşii noştri daci, cei care se intitulau “asemenea lupilor”. Ulterior, sorgintea latină a românilor a fost consfinţită prin simbolul lupoaicei capitoline.
Născut sub semnul lupului, poporul român a consacrat acestuia 35 de zile de sărbătoare în decursul unui an calendaristic, ceea ce spune mult în privinţa legăturii afective cu specia.

Descoperim însă similitudini tulburătoare şi între mitologia română şi mitologiile franceză şi italiană, în privinţa ursului, un alt mare giuvaer al codrilor noştri. Ziua de 2 februarie “Stratenia” are aceeaşi semnificaţie cu “chandeleur” din Franţa ori “candelora” din Italia. Cerbul, regele încoronat al munţilor noştri, este şi el prezent în cântecele şi datinile străvechi, în heraldica şi în mitologia românească, asemenea multor altor şi altor specii de vânat.

Depăşind cu înţelepciune situaţiile trecătoare, uneori conflictuale, şi prejudecăţile vremii, poporul român a ştiut să preţuiască şi chiar să divinizeze vieţuitoarele, inclusiv pe cele aparent potrivnice intereselor sale de mult dispărute din alte părţi ale Europei. Relieful fragmentat, climatul general şi solul fertil al României au determinat, la rândul lor, existenţa unei extraordinare biodiversităţi vegetale şi animale, favorabile vieţii sălbatice.

Pe fondul acestor binecuvântate condiţii de mediu, legătura afectivă dintre poporul român şi sălbăticiunile României, exemplificată din plin în istoria cultă şi cea poporană, ca de altfel şi în mitologia autohtonă, şi-a spus convingător cuvântul. Consecvenţi acestor convingeri ce vin din trecut, aşadar unei concepţii tradiţionale despre vânat şi vânătoare, garantăm generaţiilor viitoare moştenirea primită de la înaintaşi.

Acesta a fost şi rămâne crezul generaţiilor de manageri şi vânători contemporani.

Expoziţiile de vânătoare

De fapt, expoziţiile de trofee de vânat dobândite prin vânătoare au reprezentat o altă modalitate de continuare a instruirii vânătorilor în privinţa calităţii acestor trofee, care reflectă relativ corect atât valoarea genetică şi vigurozitatea vânatului purtător, cât şi evoluţia acestora în timp.

Din 1930, de la Leipzig şi până în prezent, România a participat la cele mai importante expoziţii internaţionale şi mondiale de vânătoare, bucurându-se constant de un loc fruntaş în privinţa numărului de medalii de aur dobândite şi, mai ales, în privinţa recordurilor mondiale omologate. Astfel:

  • Leipzig, în 1930, a dobândit trei recorduri: de cerb (K. Kosch), de căprior (E. Witting) şi de mistreţ;
  • Berlin, în 1937, a dobândit două recorduri: de capră neagră (141,10 pct. C.I.C. – A. Hesshaimer) şi de blană de urs (G. Kornis);
  • Florenţa în 1964, a dobândit încă două recorduri mondiale: la mistreţ (138,28 pct. C.I.C. – E. Fazecaş) şi la blană de urs (414 pct. C.I.C. – I. Sima);
  • Novi Sad, în 1967, a dobândit inegalabilul record mondial la craniu de pisică sălbatică (de 21,40 pct. C.I.C. – I. Anton), dar şi noi recorduri: la cerb comun (243,17 pct. C.I.C. – I. Manelescu), la craniu de urs (64,10 pct. C.I.C. – V. Grigoriu) şi la craniu de lup (43,90 pct. C.I.C.);
  • Budapesta, în 1971, a dobândit trei noi recorduri mondiale: la craniu de urs (65,75 pct. C.I.C. – I. Manelescu) şi la craniu de lup (44,17 pct. C.I.C. – V. Grigoriu);
  • Torino, în 1972 şi în 1973, prezenţa României a fost elogiată pentru valoarea trofeelor nou dobândite prezentate;
  • Ceske – Budejovice, în 1976, România a primit medalia onorifică, omologând încă două noi recorduri mondiale: la craniu de urs (66,15 pct. C.I.C. – I. Grama) şi la blană de urs (465,28 pct. C.I.C. – N. Ceauşescu);
  • Marsilia, în 1977, România a înregistrat doar rezultate remarcabile, fără a omologa alte noi recorduri;
  • Bucureşti, în 1978, a dobândit încă un record mondial, la blană de urs (598,53 pct. C.I.C. – N. Ceauşescu);
  • Nitra, în 1980, România a primit medalia “secera de aur” cu diplomă, omologând încă două noi recorduri ale expoziţiei: la colţi de mistreţ (144 pct. C.I.C. – N. Ceauşescu) şi la blană de lup (172,64 pct. C.I.C. – G. Grigorea);
  • Plovdiv, în 1981, România a ocupat locul 2 după ţara gazdă, ca număr de medalii obţinute, dar a dobândit şi recordul mondial la cerb (261,25 pct. C.I.C. – N. Ceauşescu);
  • Brno, în 1985, România a mai omologat alte patru recorduri mondiale: la blană de urs (687,79 pct. C.I.C. – N. Ceauşescu), la craniu de urs (68,30 pct. C.I.C. – N. Ceauşescu), la blană de lup (180,02 pct. C.I.C. – N. Goicea) şi la craniu de lup (44,68 pct. C.I.C. – G. Grigorea);
  • Nürenberg, în 1986, România a omologat un nou record: la craniu de lup (45,30 pct. C.I.C. – N. Şelaru) dar numai naţional;
  • Bucureşti, în 1997, România a omologat, alte două noi recorduri mondiale: la craniu de urs (69,47 pct. C.I.C. – O.S.P. Bârgăului) şi blană de lup (186,17 pct. C.I.C. – N. Goicea).

Palmaresul menţionat concis reliefează cât se poate de convingător locul României în ierarhia mondială a valorii trofeelor de vânat, motiv de mândrie naţională şi stimulare a interesului vânătorilor pentru vânat de calitate.

Muzeele de vânătoare

În şi mai mare măsură decât expoziţiile de vânătoare, care au fost organizate periodic, muzeele de vânătoare, care sunt instituţii cu caracter permanent, şi-au adus contribuţia la educarea vânătorilor, dar şi a altor persoane interesate şi a publicului larg, în domeniul cinegetic.
Muzeele au avut şi au menirea de a reliefa atât istoria vânătorii, cât şi preocupările actuale ale managerilor şi vânătorilor în privinţa vânatului, a metodelor şi a mijloacelor de vânătoare.

În România, un astfel de Muzeu de vânătoare, al doilea de acest gen din Europa, a fost organizat în pavilioanele din Parcul Carol I, în anul 1931. Din păcate, în 1940 acest muzeu a fost distrus într-un incendiu de proporţii, dispărând o dată cu trofeele şi alte exponate de valoare cinegetică inestimabilă. În 1996, ca urmare a insistenţelor reprezentanţilor A.G.V.P.S. din România, s-a organizat la Posada-Sinaia un alt muzeu naţional de vânătoare, mai întâi sub patronajul Ministerului Culturii, apoi cedat administraţiei Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva.

Acest muzeu, reuneşte într-un singur loc un număr impresionant de trofee de vânătoare din Carpaţi, arme de panoplie, tablouri, sculpturi şi alte obiecte de artă ale patrimoniului cinegetic.

De asemenea, muzeul abordează simbolic şi alte tematici, cum ar fi istoria cinegeticii din România, precum şi istoria metodelor şi mijloacelor de vânătoare etc..

De ce vânăm?

Iată una din întrebările pe care “verzii” le pun din ce în ce mai frecvent şi mai tranşant celor circa 7 milioane de vânători din Europa. Această întrebare şi altele asemenea, care au început să fie auzite şi la noi, trebuie să ne oblige la răspunsuri sincere, în primul rând faţă de noi înşine. Dacă nu le vom putea găsi noi satisfăcătoare, cu greu vom putea fi convingători, în discuţiile purtate pe această temă, cu opozanţii vânătorii.

Vânăm, fără îndoială, pentru menţinerea echilibrului agro-silvo-cinegetic, în limitele sporului populaţional, transmis nouă (vânătorilor) sub formă de cote de recoltă, de autoritatea publică centrală a statului în domeniu. Vânăm, aşadar, durabil, cu aprobarea şi sub controlul autorităţilor publice centrale care răspund de vânătoare şi de mediu. Vânăm preponderent selectiv, aducându-ne astfel contribuţia la conservarea şi chiar la îmbunătăţirea calităţii populaţiilor de vânat. Facem acest lucru în calitate de vânători calificaţi, printr-un examen susţinut şi promovat cu ocazia dobândirii calităţii de vânător.

Practicăm, deci, vânătoarea în cunoştinţă de cauză, pe cheltuială proprie, scutind statul de plata unor sume importante de bani pentru eventuala angajare a unor profesionişti care să facă, în lipsa noastră, acelaşi lucru.

Iată un răspuns care poate fi apreciat teoretic ca fiind complet şi convingător chiar şi pentru “verzi”. Nu este însă aşa. “Verzii” insistă să afle un răspuns tranşant la întrebările: De ce vânăm? Care este motivaţia interioară a acestei îndeletniciri? O facem din plăcere sau din necesitate?

Răspunsul nu poate fi deloc simplu, fiindcă s-ar risca interpretarea eronată a acestuia, în defavoarea vânătorilor.

Vânăm, în principal, din dorinţa menţinerii echilibrului agro-silvo-cinegetic, artificial şi riguros stabilit. Această necesitate nu poate fi pusă la îndoială, deoarece altfel, fără extragerea surplusurilor populaţionale, s-ar produce un haos în activitatea de gestionare raţională a vânatului şi în echilibrul instabil şi temporar stabilizat artificial de OM în natură. Haosul ar conduce, în final, la sărăcirea faunei sălbatice şi chiar a biodiversităţii. Necesitatea poate să nu fie însă conştientizată de absolut toţi vânătorii.

Motivele practicării activităţii de vânătoare, de către aceştia din urmă, sunt foarte diverse:

  • Unii o fac din plăcerea de a petrece, motivat şi activ, o parte din timpul liber în mijlocul naturii; motivaţia vânătorului este determinată într-un astfel de caz, de “excursia” făcută şi de actul vânătorii în sine, generator de emoţii intense spre care orice bărbat are o pornire lăuntrică, ancestrală; natura şi vânătoarea, împreună, îi poate capacita pe vânători într-o asemenea măsură, încât să uite de toate problemele cotidiene; aceasta, adăugat la efortul fizic făcut, constituie pentru ei un important şi eficient mijloc de “reîncărcare a bateriilor” organismului; toate, la un loc, constituie motive suficiente pentru părăsirea temporară a comodităţii oferite de căminul familial;
  • Alţi vânători, care se respectă şi respectă în egală măsură vânătoarea, o fac pentru “arta vânătorii din pasiune”; aceştia sunt motivaţi mai mult de modul în care dobândesc vânatul, nu de cât anume vânat dobândesc; ei sunt capacitaţi de tehnica vânării şi urmăresc perfecţiunea actului în sine, neinteresându-i prea mult rezultatul vânătorii;
  • Sunt şi vânători care practică vânătoarea din dorinţa de a dobândi, cu orice preţ, vânat cât mai mult, chiar în condiţiile în care fac rabat de la etica practicării activităţii; prin această fază trec foarte mulţi dintre vânătorii începători, insuficient şcolarizaţi; din păcate, unii rămân cu această pornire anormală toată viaţa;
  • Puţini dintre “vânători” merg la vânătoare pentru a ucide vânatul, încălcând sfidător orice regulă de etică vânătorească; între ei şi braconieri nu este prea mare deosebire, afară de faptul că unii acţionează la limita legii, iar alţii în afara ei;
  • Există şi vânători, puţini la număr, care practică vânătoarea pentru şansa de a studia vânatul, interesându-i în mai mare măsură observaţiile asupra acestuia, ecologice şi etologice, decât rezultatul vânătorii; sunt în general vânători care cunosc atât de mult despre comportamentul vânatului, încât actul vânătorii devine prea facil şi prea puţin interesant, comparativ cu acumularea, în continuare, de cunoştinţe în domeniu;
  • O altă categorie de vânători, în general mai nevoiaşi sau mai gurmanzi, vin la vânătoare pentru vânatul pe care-l pot prelua în bucătăria proprie; aceasta a fost şi rămâne încă o motivaţie puternică pentru practica vânătorii, indiferent dacă vrem să o recunoaştem sau nu;
  • În sfârşit, sunt şi vânători care merg la vânătoare pentru masa sau focul de la final de zi, justificate de buna dispoziţie şi de atmosfera descătuşată de constrângerile cotidiene cu care aceasta se încheie; în astfel de situaţii, când se lasă frâu liber imaginaţiei şi comunicării sincere, se transmit cel mai instructiv cunoştinţele, obiceiurile şi tradiţiile vânătoreşti; pentru mulţi vânători, sfârşitul zilei de vânătoare contează cel mai mult.

Iată câteva dintre motivaţiile concrete ale interesului vânătorilor pentru practicarea vânătorii. Probabil că sunt departe de a fi epuizate, deoarece acestea sunt cu mult mai nuanţate şi pot domina mai multe deodată acelaşi vânător.

Le place sau nu “opozanţilor vânătorii”, acestea sunt, în general, motivele reale pentru care vânătorii vânează, bineînţeles în limitele şi în condiţiile menţionate. Din aceste motive, vânătoarea a fost şi este încă îndrăgită. Vânătoarea nu este, aşadar, nici simplu sport, nici activitate pur raţională şi nici nu dăunează, aşa cum este acum practică, în vreun fel naturii.

Deşi vânează din motive diverse – unele criticabile nu numai din partea “verzilor” ci şi a semenilor – vânătorii fac în general, pe cheltuiala proprie, un lucru util faunei de interes vânătoresc, echilibrului în natură şi societăţii. Acesta este lucrul cel mai important şi de netăgăduit. Cu o singură condiţie, şi anume ca vânătoarea să se practice durabil, lucru care depinde de capacitatea managerilor în domeniu şi de eficienţa luptei antibraconaj.